Novak devine al nouălea jucător din istorie care acumulează cel puțin 100 de săptămâni în fruntea clasamentului ATP, intrând într-un club select de legende precum Agassi (101), Nadal (102), Borg (109), McEnroe (170), Connors (268), Lendl (270), Sampras (286) și deținătorul recordului, Federer (302).
În urmă cu patru ani, Novak Djokovic era imaginea perfectă a eternului loc 3. Prea bun pentru restul plutonului, dar prea puțin pregătit ca să spargă monopolul deținut de Federer și Nadal, sârbul era blocat pe un drum care nu ducea nicăieri: nu se putea întoarce, dar nu putea nici să meargă mai departe. Contemporan cu doi jucători care, foarte probabil, vor fi considerați printre cei mai buni trei tenismani din toate timpurile atunci când își vor termina carierele, Novak s-a văzut ani la rândul apăsat de o presiune care s-a dovedit prea mare pentru el.
Client obișnuit pentru Roger și Rafa, stopat mereu ba în sferturi, ba în semifinalele marilor turnee, Nole mai plătea și tributul unei imagini la care tot el pusese umărul decisiv. Rezistența fizică deficitară îi ținea dezvoltarea jocului în captivitate și-l transformase în ținta ironiilor și a frustrărilor celorlalți jucători din circuit, exasperați de retragerile și time-out-urile medicale repetate. Pe de altă parte, în loc să-l motiveze, declarațiile războinice ale părinților funcționau pe post de bumerang, mai ales că nu erau susținute decât de titlul obținut în 2008 în Australia. Iar glumele și imitațiile cu care atrăsese atenția vestiarului deveniseră, între timp, o a doua carte de vizită. Iată trei cadre care formau imaginea unui număr trei mondial cu multe calități și mult potențial, dar perceput mai degrabă drept un tip glumeț. Într-un cuvânt, Novak nu impunea respect.
Lucrurile s-au schimbat treptat, începând cu toamna lui 2010. Cele două mingi de meci salvate în semifinala de la US Open cu
