Înainte de orice, apariţia în limba română (traducerea: Anca Eugenia Rotescu) a cărţii lui Bruno Tackels Ariane Mnouchkine şi Théâtre du Soleil mi se pare o performanţă editorială a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi, desigur, a editurii Nemira.

Fie şi numai pentru simplul motiv că lucrarea apare în româneşte înainte de a fi fost tipărită în Franţa. Ceea ce arată că măcar din acest punct de vedere şi în pofida crizei economice prelungite ce a afectat în cel mai dur chip cu putinţă cultura şi, pe cale de consecinţă, producţia de carte, România a recuperat într-un răstimp spectaculos bună parte dintre rămânerile în urmă şi din absenţa sincronizării cu specificul culturii şi efervescenţei intelectuale occidentale. Spun aceasta fiindcă pe piaţa ideilor nu întotdeauna graba strică treaba, ci, dimpotrivă, se întâmplă chiar ca graba să facă treaba.

Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că doar repeziciunea în a pune la dispoziţia cititorilor o anume lucrare nu validează defel o anume întreprindere editorială. Aşa că mă simt obligat să adaug că Ariane Mnouchkine şi Théâtre du Soleil poate că nu este neapărat o carte-eveniment, nu e, cu siguranţă, cea mai bună carte posibilă despre un fenomen teatral de o amplitudinea estetică şi de o longevitate cu totul ieşite din comun, dar este, fără doar şi poate, o lucrare utilă. Scrierea lui Bruno Tackels nu documentează exhaustiv respectiva aventură, nu reconstituie minuţios tot ceea ce a însemnat şi înseamnă vitalitatea artistică a Companiei fondate şi conduse de Mnouchkine. Autorul însuşi admite acest lucru atunci când scrie că “sunt perfect conştient că această cărticică nu e decât un eseu. Este într-adevăr o privire personală (s.m. M.M), fără îndoială subiectivă (s.m. M.M.), parţială, incompletă. Nu are dorinţa de a panorama compania du Soleil, nici dorinţa de a sistematiza, de a face istoriografie