„Cine ridică sabia, de sabie va pieri”, „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, „Cine e nevinovat să arunce primul piatra”, „Să nu ucizi”… În haosul scăldat în sânge care domneşte în România lui 2013, mai ştie cineva rostul poruncilor biblice? Cineva dintre războinicii vremurilor moderne, neputincioşi în lupta cu sistemul, taxele, administraţia, politicienii, nedreptatea, ticăloşia, dar extrem de virili în lupta cu maidanezii, răul suprem al naţiei noastre, pare-se…
Pitagora: „Animalele împart cu noi privilegiul de a avea suflet”.
Paul Louis Lampert: „Căţelul este sugativa casei. El ne scoate toate petele când venim murdari din lume”.
Mark Twain: „Dacă iei un câine flămând şi îi dai de mâncare, nu te va muşca, aceasta este cea mai importantă diferenţa între un câine şi un om”.
Vasile Ghica: „Câinele - singura vieţuitoare care a dus la perfecţiune vocaţia prieteniei”.
Feodor Mihailovici Dostoievski: „Iubeşte animalele: Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară şi bucurie netulburată”.
Cine ridică sabia…
Sabia războinicilor noştri, impotenţi în lupta cu oamenii şi propria neputinţă, dar curajoşi nevoie mare în pedepsirea, la grămadă, a unor vietăţi făr’ de apărare, este piatra sau punga cu otravă sau toporul sau focul, iar cruzimea cu care iau viaţa unor fiinţe care se gudură la picioarele lor depăşeşte orice limită. Oare cum se mai pot uita în ochii copiilor lor aceste bestii de-o cruzime extremă? Copii pentru siguranţa cărora comit, chipurile, aceste crime? Unii spun că nu se cheamă crima dacă omori un câine sau douăzeci. Că ar fi vorba despre curăţarea străzilor, despre stabilirea unui mediu sigur pentru odrasle. Or avea, oare, curajul să-şi lase copiii să asiste la acest proces de „curăţare”, să vadă cu ochii lor cum câinele de la bloc pe care l-au mângâiat de-atâtea ori schelălăie acum din cauza flăcărilor care îl mistuiesc de