Unul dintre cele mai ”ciudate” drepturi democratice e votul în alb. E un concept extrem de abstract (și puțin dezbătut în România), diferit fundamental de votul anulat. Votul în alb este un vot valid care exprimă o nemulțumire civică majoră, un protest cetățenesc împotriva unui sistem politic incapabil să ofere o alternativă cât de cât digerabilă pentru a merita susținerea publică. În urmă cu aproape un deceniu, regretatul scriitor lusitan Jose Saramago a construit o distopie (în ”Eseu despre luciditate”) pornind de la acest concept. Trei sferturi din populația unui oraș (o capitală) votează în ab. Alegerile se repetă, dar numărul de voturi în alb crește la peste 80%. Puse în imposibilitatea de a valida scrutinul, autoritățile trec la represalii. Ca măsură extremă, după declararea stării de urgență, autoritățile decid să abandoneze capitala și să o… asedieze. Pentru a le demonstra oamenilor câtă nevoie ar avea de ”conducere”. Doar că ceea ce se întâmplă depășește așteptările autorităților. În lipsa poliției, hoții și vandalii renunță la activitățile lor, în lipsa serviciilor de salubritate, localnicii ies din case și își curăță singuri trotuarele…

Vi se pare că totul e doar un exercițiu de imaginație? O ficțiune? Priviți la ce se întâmplă în ultimele săptămâni în România. La zecile de mii de oameni care ies pe străzi în București, Cluj și alte orașe. Vi se pare că e nevoie de Poliție și Jandarmerie pentru a păstra ordinea? Ați auzit de reclamații privind dispariția unor bunuri (deși genul acesta de adunări ar fi ”raiul” hoților de buzunare)? I-ați văzut pe tinerii care, la finalul protestelor, adună mucurile țigărilor ajunse pe jos? Pentru a nu mai vorbi de concertele oferite ”la liber” în piață (oferirea de servicii culturale reprezintă o altă obligație a ”autorităților”).

Protestele din România nu s-au inspirat din cartea lui Saramago. Cel mai probab