Editia din acest an a Festivalului Enescu a avut o amploare si o anvergura exceptionale. Peste 150 de evenimente culturale in Bucuresti si in marile orase ale tarii, participarea unor mari orchestre ale lumii, prezenta unor mari artisti – dirijori, interpreti, instrumentisti – au facut ca Romania sa fie, timp de patru saptamani, capitala mondiala a muzicii.
Pentru prima data, in ultimile decenii, am putut asculta, in interpretarea Orchestrei simfonice din Berlin, cu solisti exceptionali, Tetralogia lui Wagner. In patru seri diferite, Aurul Rinului, Walkiria, Siegfried si Amurgul zeilor au insemnat, pentru publicul care a ascultat fascinat, evenimentul muzical major al acestui an. Evident, ar putea fi adaugate comentarii deosebite despre celelalte concerte, despre recitalurile de la Ateneu, despre “intamplarile” culturale, despre incurajarea creativitatii artistice.
Cred insa ca trebuie sa tragem si unele concluzii dupa acest festival. El ar trebui sa strapunga dincolo de indiferenta generala, dincolo de stereotipurile existente in strainatate in privinta romanilor, a civilizatiei noastre. Pe de alta parte, sa fim constienti de faptul ca riscam sa consolidam o imagine a “doua Romanii” – una a elitelor culturale si alta, a oamenilor obisnuiti, cu agende, preocupari si vieti paralele. In esenta, un model al exceptionalismului, bazat pe destin individual – de la Nadia Comaneci la Brancusi sau la Aurel Vlaicu.
De aceea, in opinia mea, este necesar sa revenim la ideea de a promova si consolida clasa de mijloc in Romania – un liant economic, social si cultural intre polii de saracie, respectiv de bogatie, si care sa ajute la normalizarea vietii publice, construind conditiile pentru aparitia unei noi clase politice – mai putin cosmopolita si mai legata de intelegerea intereselor economice nationale.
Din acest motiv, cred ca un festival exceptional
