Compoziţiile lui George Enescu, Wolfgang Amadeus Mozart şi Ralph Vaughan Williams vor fi interpretate, la Ateneu, de la ora 17.00, de Camerata din Salzburg.

Articol scris de Mihai Cojocaru

Compuse în 1902-1903, cele două Intermezzo-uri op. 12 se află în imediata vecinătate a celebrelor Rapsodii (1901) şi a Suitei nr. 1 pentru orchestră (1902) ale lui George Enescu. În comparaţie cu acestea, perechea op. 12 (purtând indicaţiile Allègrement, respectiv Très lent) pare mai degrabă o schiţă, un studiu pentru orchestră de coarde (titlul nepretenţios conduce spre această impresie), care vizează în special dezvoltarea melodică pe baza unui singur motiv, dar şi latenţele armonice ale unor linii sinuoase, de natură monodică, aşa cum se manifestaseră magistral în Preludiul la unison.

Atmosfera intimă, camerală, inflexiunile modale, îmbinate cu sonorităţi franceze preimpresioniste, dar şi din sfera cromatică wagneriană, trădează elemente din perioada de acumulări ale încă foarte tânărului compozitor, care după succesul Rapsodiilor se arăta decis să nu abandoneze stilul elaborat, în căutarea unui limbaj propriu şi în dauna direcţiei „comerciale“, bogate în citate facile, spre care s-ar fi putut îndrepta – o capcană pe care Enescu a ştiut să o evite cu luciditate şi voinţă de geniu.

Mozart, copilul-minune

Concertul nr. 3 pentru vioară şi orchestră este, fără îndoială, cel mai frecvent cântat, din cele cinci opusuri de gen pe care Wolfgang Amadeus Mozart le-a compus la curtea de la Salzburg în 1775, pe când avea doar 19 ani. Marcând un evident salt calitativ faţă de primele două, lucrarea în Sol major exploatează calităţile melodice, fundamental cantabile ale viorii, în primele două părţi, păstrând pasajele ludice, virtuozitatea şi schimbul alert de idei şi de caractere pentru rondoul final. Un astfel de rondo