Nu ştiu ce m-a făcut cândva să am o imagine aproape idilică despre bătrâni. Poate amintirea unor bunici blajini, trecându-şi veşnicia molcom şi împăcaţi cu aceea de după mult înaintea sosirii ceasului. Poate lecturi cu iz semănătorist, unde moşii noştri sunt întotdeauna înţelepţi şi hâtri. Realitatea urbană de azi a năruit însă zidurile casei mele cu păpuşi albite de vreme.

Spun asta la citirea unei ştiri din care aflu că vreo 500 de pensionari s-au luptat ca în grămezile de rugby pentru bilete la un bal cu tombolă, ajungându-se la intervenţia poliţiei. Acum ceva vreme am văzut doi bătrânei altoindu-se cu sacoşele în cap, la o coadă pentru ajutoare alimentare europene. Ambii îşi reclamau întâietatea în faţa celuilalt şi erau susţinuţi de cei din jur împărţiţi în două tabere. Sunt celebre asalturile pensionarilor la promoţiile de tigăi ieftine şi ce-or mai da Dumnezeu şi patronii la deschiderea hypermarketurilor.

Încrâncenarea nu pot să mi-o explic doar prin perfecţionarea combatanţilor în vremurile cozilor comuniste, de care tot ei îşi amintesc cu pioasă nostalgie. Actualii beligeranţi sunt, în mare parte, din cei retraşi după retragerea oficială a Epocii de Aur. Dar cultul cozii la români, dimpreună cu al pomenii şi al vechiului sănisedeie e mult mai rezistent decât am crezut în elanul imediat postrevoluţionar; susţinut în tăria lui şi de îmbulzirea tradiţională la evenimentele religioase. Împărtăşania, procuratul pâinii hristice, aprovizionarea cu apă sfinţită sunt ocazii pentru încăierări cu plasele goale în mâini. Fenomenul e întreţinut şi de baronaşii locali, interesaţi în fidelizarea votanţilor cu pomeni date din banii celor miluiţi. Orice urmă de mândrie personală sau jenă publică s-a dus pe pustii, instinctul stomacal a învins prestanţa părului nins. Am aruncat odată unele lucruri vechi, laolaltă cu nişte medicamente cu termenul de valabilita