E vremea incoerenţelor ce se-nmulţesc...
Încep cvasi poetic, parafrazând un vers al lui Macedonski: „e vremea rozelor ce mor". Atât doar că vremurile care sunt acum - care sunt pentru că sunt - sunt departe de poezie. Nici proza bună nu le este aproape. Nici literatura în întregul ei nu le este verişoară. Poate comedia, textul reprezentaţiilor de bâlci să le fie megieşe. Iar incoerenţa? Departe de a expira, se înmulţeşte prin sciziparitate. Nimic nu se leagă: în ale lor şi în cele pentru noi. Legea care se bolteşte asupra lor ca un curcubeu sui generis, cam cum sunt pasarelele alea amărâte şi nefrecventabile de pe şoseaua Ploieşti-Bucureşti este celebra zicere: „acum ori niciodată".
Un prezent continuu, mereu pitic, totdeauna opac şi şters. Şi o distracţie neîntreruptă, de oameni bine dispuşi care se amuză colosal de ceea ce se întâmplă sau nu are loc. Umoarea bună a lor însoţeşte ziua neagră a noastră, dar asta nu are nicio importanţă şi niciun răsunet în sufletul lor mişcat doar de nişte pulsiuni mai puţin „subţiri".
Sunt toţi, dar absolut toţi, din Guvern şi din camere, isteţei foc şi bocnă în acelaşi timp; cu o patetică a frazei patriotice de o incendiere paşoptistă, concomitentă cu un răspăr antiromânesc implicit, trăsnitor în grosimea lui nesimţită.
Muncesc mult, straşnic de mult, dar pentru altceva; obosiţi, încât abia se vede ridul sub stratul gros de fard de la televiziunea care le înregistrează prestaţia cotidiană de ore întregi. Pe teme diverse şi incongruente cu splendida lor absenţă de specializare: vorbesc despre câini dacă sunt la Ministerul Culturii, despre Roşia Montană, dacă sunt la Externe şi despre alte treburi dinăuntru, în caz că sunt la sport.
Dâra lor prin conştiinţa românească contemporană este uriaşă.
Atât doar că efemeră.
Celebrul siaj al Căii Lactee este o lucoare de pe timpul ceauşist
