Nu voi spune că Bucureştiul, Capitala ţării, nu are nevoie de turnuri – numeroase sunt zonele de o insalubritate acuzată, cărora o asanare aproape completă le-ar face bine şi în care substituirea cocioabelor cu clădiri înalte, măcar decente, ar fi de dorit.
Mai mult, Jean Nouvel, vorbind altădată despre nevoia de clădiri înalte într-un oraş care doreşte să păstreze un ritm al dezvoltării susţinut, avansa o comparaţie/o metaforă memorabilă, imaginală a acupuncturii: aşa cum acupunctura favorizează acumularea de energie în organism prin „ţeava” acului şi generează vitalitate în zona de impact de la nivelul epidermei, tot astfel ar trebui să funcţioneze şi verticalele urbane. Doar că, naţie inventivă fiind, nu am preluat întregul algoritm, verificat, al intervenţiilor de acest fel – departe de noi. În acelaşi timp, fireşte ca pentru orice „investitor” nu programul coerent era ţinta, ci, legitim, câştigul – cât mai mare, imediat. Aşa încat mai totdeauna, atunci când s-a vorbit de „turnuri” sau de mai suportabilul eufemism „clădiri înalte”, „reţeta” tradusă local a însemnat, practic, privilegii ale investitorului, promisiuni pentru prostime, cheltuieli minime în definiţia spaţiilor înconjurătoare publice, expresie arhitecturală de o repetitivitate şi o banalitate aproape greţoase.
Toată această atitudine „de principiu” (vorba vine) mai venea, să reţinem , pe fondul dublu al cvasi-inexistenţei clădirilor mai mari de 10-11 etaje din peisajul autohton, pe de o parte, al dificultăţii de a locui atari sisteme, pe de alta. Căci, pe de o parte, „epoca de aur” biruitoare blocase şi anulase peisaje urbane posibile prin implanturi de „silozuri” de case specifice cartierelor-dormitoare şi, eventual, dăduse „ţărăşanilor” iluzia urbanităţii - de fapt, ea reaşezase pe alte temeiuri populiste devălmăşia urbană a clăcaşilor aduşi în oraşe.
Pe de altă parte, tot ceea
