Motto: „– Cucoană! Eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!” (I.L. Caragiale, Bubico)

Nici nu vreau să vă aud că nu suntem şi noi în mijlocul evenimentelor, că nu suntem băgaţi în seamă şi că lumea ne-a uitat în colţul nostru de humă, consumându-ne în certuri mărunte, nu pentru ciolan, nu, pe ciolane, din alea cu cât mai multă măduvă, chiar dacă au început să fie căutate şi de DNA. Păi, staţi să vedeţi că este o similitudine, un paralelism între ce-i la ei, acolo, şi la noi, aici. În timp ce dulăul democraţiei îşi arată colţii spre Siria, la noi javrele sălbatice omoară copii, nu oriunde, chiar în capitala câinilor, că la noi, contrar altor perioade istorice şi altor ţări, sărăcia şi sărăcirea celor mulţi n-au dus la creşterea natalităţii oamenilor, ci la creşterea natalităţii câinilor, numiţi maidanezi, comunitari. Sunt, cum s-ar zice, ai noştri, ne muşcă pe noi şi ai noştri, alţii iau bani frumoşi de pe urma celui mai bun prieten al omului. La moartea tragică a lui Ionuţ, băieţelul de patru ani, mai marele Bucureştiului răspunde cu un referendum, fără să observe că această formă de consultare a voinţei maselor a căzut în derizoriu de când cu referendumul pentru demiterea preşedintelui Băsescu. Dacă, în lungii ani de domnie, domnul Băsescu ar fi fost consecvent cu sine, să nu nege astăzi ce-a susţinut ieri, lumea, organele, l-ar fi ascultat în singurul lucru bun pe care l-a spus despre câini. Aşa, ne-am ales cu nişte manifestaţii de stradă, ca cele din ianuarie 2012, combinate cu altele, despre vechea Roşie Montană, prin care lumea cere să scape de câini, dar să rămână cu aurul. Se poate zice că aurul, câinii şi situaţia din Siria au împărţit lumea în pro şi contra; nu că până acum nu mai putea de unitate de vederi, fiind cuprinsă într-o horă a prieteniei, numai că acum şi la cei mai blânzi au început să le crească colţii. Da, sunt manifestaţii contra intervenţi