Traian Băsescu a fost, la început, un susţinător al proiectului de explorări aurifere de la Roşia Montană. Al democraţiei. Al unei lumi noi, al unei societăţi prospere, social-liberale, pe vaporaşul său sau sub direcţia sa, trasată din birou, prin radio-staţie. Independenţa sau România? A ales independenţa faţă de toţi, conform cu mandatul de preşedinte, dar nu pentru că ar crede în ea, ci tocmai pentru că nu crede. Ne-a condus pînă aici, pînă la acest liman, într-o ţară pustiită şi tristă. A creat un partid de care acum se dezice. A distrus două, dar ceea ce nu se poate şterge este zîmbetul său desăvîrşit, sarcastic, crud. A susţinut iniţial exploatarea cu cianuri la Roşia Montană, iar acum, după mitingurile democraţiei renăscute, tace prudent. Calitatea lui sublimă de animal politic perfect l-a făcut să schimbe întotdeauna culoarea cuvintelor. Chiar şi să renunţe la o şuviţă şi să nu mai dea lecţii despre cum se bea. Dar ceea ce a făcut din el, într-adevăr, o iguană politică sînt spusele sale, limba lui care poate urca pînă sus, dacă e nevoie, pentru a înghiţi o zi sau un destin ca pe o insectă, nonşalanţa cu care îşi schimbă afirmaţiile după cum bate vîntul. Iar la umbra lui au crescut şopîrle multe şi mici, despre care vom vorbi aici. Despre jocurile lor, despre cianură pentru un surîs de aur, al celor care vor să cumpere acest surîs pe nimic, lăsînd în urmă munţi de otravă.
Traian Băsescu Gold Să amintesc aici că domnul Băsescu a fost parte activă a unui program politic postrevoluţionar care spunea aşa: că nu ne vindem ţara. În anul 2004, Traian Băsescu a declarat însă public că realizarea proiectului de la Roşia Montană reprezintă o „datorie de onoare faţă de Ţara Moţilor“. Apoi, în luna octombrie 2004, Traian Băsescu a afirmat că poluarea pe care o va presupune exploatarea aurului prin tratare cu cianuri, aşa cum vrea să o realizeze Roşia Montană
