- prima parte -

În vara acestui an au fost propuse și adoptate modificări ale cadrului de desfășurare a managementului instituțiilor publice de cultură din România (1). Proiectul de Ordonanță de Urgență nu a făcut mare vîlvă în sectorul cultural, ci a trecut mai degrabă neobservat, ca și cum nu ar fi fost de interes decît pentru cei din conducere, nicidecum pentru artiști, tehnicieni, personal administrativ sau manageri culturali din sectorul privat. Mici reacții au mijit pe Facebook, mai mult tentative de sesizare a inițiativei decît analize temeinice de conținut, dispărînd subit sub greutatea noutăților. La fel am făcut și eu în luna aprilie, cînd pe site-ul Ministerului Culturii a apărut propunerea de modificare.

De atunci lucrurile au avansat molcom, tot fără vîlvă, aflîndu-ne astăzi într-un nou cadru de reglementare a actului managerial și în pragul unei legi de adoptare a ordonanței în cauză (OUG 68/2013), care, la rîndul ei va aduce negreșit alte și alte modificări. Nu numai că evenimentul nu a fost dezbătut public, dar nici acum, spre exemplu, pe pagina de internet a Ministerului Culturii nu este disponibilă o formă actualizată a actului normativ (accesată pe 24 septembrie 2013).

Din aceste considerente am decis să abordez subiectul, mai bine acum decît niciodată. Lucrînd cu cele două forme ale Ordonanței 189 în paralel, am putut desprinde modificări deloc formale, de simplă clarificare a vechilor prevederi. Noua variată a ordonanței care reglementează managementul instituțiilor publice de cultură introduce o viziune nouă asupra managerului și managementului cultural din România și intervine consistent în relația dintre manager și autoritatea publică, construind breșe pentru factorul politic.

Contextul managementului cultural în România

Înainte de a-mi sufleca mînecile pentru o analiză