„Magia există“ este formula promoţională a Festivalului „George Enescu“ de anul acesta. Sînt nevoită să o contrazic şi să o înlocuiesc cu „Dezamăgirea există“. Şi să încerc să o descriu pe a mea după ce, recent, chiar în săptămîna dinaintea începerii Festivalului, am vizitat muzeul bucureştean care poartă numele marelui compozitor: Muzeul Naţional „George Enescu“, din Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei (intenţionat am transcris aceste titulaturi impunătoare).

E ştiut că exegeţii operei lui Enescu, biografii săi, toţi cei care l-au cunoscut şi au scris despre el asociază întotdeauna consideraţiile de specialitate cu admiraţia faţă de excepţionala calitate umană a creatorului, faţă de modestia şi, mai ales, faţă de generozitatea sa. Pentru că trăim vremuri atît de pragmatice, cînd o valoare nu se mai recunoaşte în primul rînd după profilul ei „frumos“ şi „bun“, ci mai ales după cel financiar, reamintesc pe scurt cîteva fapte prin care Enescu ne-a îndatorat şi material: încă din 1913, a donat o sumă importantă din banii cîştigaţi în turneele din Statele Unite către Ministerul Educaţiei din România, pentru crearea unui premiu naţional de compoziţie (primul juriu s-a reunit în acelaşi an, iar premiul a fost acordat fără întrerupere, pînă în 1946). Ateneul Român a fost înzestrat cu o orgă nouă, cumpărată tot din banii oferiţi de el. Cît a durat Primul Război Mondial, toate încasările sale au mers în beneficiul diferitelor fonduri de ajutorare, în special al Crucii Roşii (s-a estimat un total de 600.000 de lei aur); apoi, întreaga viaţă i-a ajutat cu bani pe tinerii muzicieni români aflaţi la studii în străinătate. În fine, a donat statului Vila „Luminiş“ de la Sinaia. Pe de altă parte, tot în spirit pragmatic şi eficient, din convingerea sa profundă că potenţialul muzical al românilor este uriaş, că trebuie cultivat, dat la iveală pentru a fi cunoscut şi r