Semănăm în atîtea privinţe, mai ales cînd e vorba despre defecte, complexe, slăbiciuni, isterii, orgolii, încît am decis să-ţi scriu ţie, nu Sarei. Pe ea o văd pregătită să străbată deşertul Sonora fără echipament, după care să se certe cu o gaşcă de traficanţi mexicani de droguri, pe care să-i scoată din minţi.
Întîmplător sau nu, scrisoarea asta vine într-un moment al naibii de dificil în viaţa mea, pe care încerc din răsputeri să ţi-l ascund, pentru că aşa scrie-n manualele de creşterea infanţilor, să nu te-mpovărez pe tine cu problemele mele, ci totul să decurgă invers, fiindcă, aşa cum îi urlam eu mamei în adolescenţă: „Nu io v-am cerut să mă faceţi!“ Right.
De pe la vreo 30 de ani am început să mă gîndesc la moarte, însă nu aşa, seara, înainte de culcare: imaginează-ţi o maimuţă cu pene, cocoţată mereu în ceafa ta, care-ţi distruge absolut orice moment de linişte sau, horribile dictu – bucurie. Bănuiesc că asta se numeşte obsesie. Iar tu nu-mi eşti de ajutor, pentru că fiecare pereche de încălţăminte, care-ţi rămîne mică, mie-mi aminteşte de respectiva maimuţă.
Dar hai mai bine să-ţi descriu viaţa mea: petrec cam opt ore şi jumătate la birou, unde muncesc destul de mult, ba chiar aş îndrăzni să spun că peste o anumită medie a celor de vîrsta mea. Cînd ies la lumina zilei (vara) sau în plină beznă (iarna), îmi ia cam zece minute să scap de grimasele absolut caraghioase pe care le fac din cauza ochilor dezlipiţi de ecran. Reuşesc să scap de durerea cruntă de spate în tot atîta timp. Asta înseamnă cam tot drumul de la serviciu pînă la grădiniţa ta, de unde ieşi plin de o veselie dezarmantă şi, în general, cu o nouă pretenţie: „Azi îmi citeşti, ai promis!“ sau „Azi ne jucăm cu soldăţeii, fiindcă ieri ai uitat!“ Te asigur că nu am uitat, nu uit niciodată de tine, dar sînt seri în care nu mai pot altceva decît să zac pe canapea ca un oposum bătrîn
