● Ruth Ozeki, Poveste pentru timpul prezent, traducere din limba engleză de Ana-Maria Lişman, colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2013.
Proust, Murakami, principii ale fizicii cuantice transpuse în logica narativă, zen şi zazen, optică biculturală (nipono-americană), rezonanţă la distanţă prin puterea miraculoasă a scrisului şi cititului, postmodernism ştiinţifico-budist – lumea a zis tot felul de vorbe mari în privinţa acestui roman. Şi pe bună dreptate. Înainte însă de a fi atît de complex sau de complicat, textul lui Ruth Ozeki e frumos, bogat, delicat, înţelept, mărinimos şi melancolic, misterios parcă în joacă şi consternant în seninătăţile lui.
DE ACELASI AUTOR Alias Grace Dacă citeşti asta înseamnă că am murit Viaţa domnului de Molière Copiii arborelui de jacaranda Pe de o parte, avem jurnalul unei japoneze de 16 ani, scris cînd ea (Nao) e deja hotărîtă să se sinucidă. Jurnalul povesteşte despre copilăria ei americană, despre falimentul financiar al familiei sale (în 2000), apoi despre coşmarul retragerii lor în Tokio: trăiesc sărăcăcios, tatăl are repetate tentative de sinucidere (cînd nu confecţionează insecte origami din filele unei cărţi despre marii gînditori occidentali), iar Nao e supusă, la şcoală, unor torturi de un sadism inimaginabil. Singurul sprijin al fetei va fi străbunica sa, o bătrînă de 104 ani, ajunsă călugăriţă budistă după ce-şi cîştigase faima ca anarhistă, feministă şi romancieră „la persoana întîi“. Şi după ce-şi pierduse un fiu (pilot kamikaze, fără voia lui) în război...
Pe de altă parte, o avem pe americanca Ruth, scriitoare retrasă pe o insulă canadiană. Ea e cea care găseşte jurnalul lui Nao (adus acolo de valurile oceanului) şi care-l descifrează – ca să zic aşa – sub ochii noştri. Existenţa lui Ruth începe să consoneze, aproape magic, cu istoria pe care o citeşte. Timpurile trăirii, scrierii şi
