Nu a mai scos nicio vorbă, când s-a suit în autoturismul burduşit cu vecine decise să o ajute la culesul strugurilor, la bună distanţă de sat. N-a ţipat ca semenele sale, când au văzut ieşind fum alb de sub capota maşinii, semn al aburcării nefaste, pe un teren nicicând călcat de cauciucurile unei maşini puternice.
Nu a zis nimic nici atunci când „gaiţele” de lângă ea l-au zăpăcit pe şofer, indicându-i când să o cotească la dreapta, când la stânga, pe drumuri cu buruienile mai mari ca roata maşinii, de care nu prea se sinchiseau căruţaşii, dar le ocoleau posesorii de autoturisme doar... pentru oraş, şi îşi făceau cruce cei din viile apropiate, uimiţi de naivitatea şi imprudenţa celui aflat la volan.
Nici nu s-a codit, ajunsă în sfârşit la locul unde nucul bătrân marca rândurile sale, ca să o pornească, de una singură, la culesul boabelor ce se şi rostogoleau pe pământ, la simpla lor atingere cu mâna.
Nu a îndemnat-o nimeni să mai stea... oleacă, doar o ştiau îndărătnică, obişnuită cu munca, chit că acuma umblă, de ani buni, aplecată, la 90 de grade, privind mai des pământul, decât pe semenii cu care se intersectează, pe calea vieţii sale, atât cât i-a mai rămas după opt decenii şi alţi opt ani.
Nu a protestat când i s-a sugerat să culeagă mai ales ceea ce-i place, strugurii trufanda, de pus în coşuri mici, şi duşi acasă, să se frăgezească, pentru a fi savuraţi de nepoţii nevăzuţi de luni bune.
Nimeni nu a întrebat-o la ce se gândea, când se oprea din loc în loc, cu gândul la vremea când via era plină de fete ca ea şi feciori, ca soţul devenit o duioasă amintire. Mai anul trecut s-a dus din lumea celor vii şi fratele acestuia, nădejdea sa la multe munci grele ale câmpului. Şi la scurtă vreme chiar socrul ce mereu aveau un surâs, o vorbă bună, o soluţie practică, o îndemânare aparte, de câte ori poposea în grădina sa.
Nu s-a mai mir
