După o lungă tăcere, posturile noastre de televiziune au început – fie pentru a reflecta schimbarea de poziţie a patronilor, fie dintr-o uşoară îngrijorare concurenţială – să ofere imagini şi comentarii asupra manifestaţiilor şi a marşurilor de protest din ultimele săptămîni. Aşa se face că am auzit de două ori, în numai cîteva zile, în programele de ştiri, verbul a protestata, în forma protestatează. Nu e (încă) o boală naţională, pentru care Internetul să ofere foarte multe exemple. Dar nici nu e, aşa cum am fi tentaţi să credem, o simplă bîlbîială, rezultatul unei lecturi greşite de pe prompter sau al unei tastări neglijente. Ciudăţenia lexicală chiar există – şi are anumite explicaţii. A funcţionat, pentru unii vorbitori, mai nesiguri în mînuirea bagajului lexical, analogia. Termenul inductor e unul extrem de frecvent în discursul public actual: cei ieşiţi în stradă, ecologişti, biciclişti, şoferi, medici etc. – sînt numiţi cel mai des protestatari, adesea şi manifestanţi, mai rar demonstranţi. Or, între verbul a protesta şi numele de agent protestatar e o asimetrie care se explică, istoric, prin împrumutul lexical. Româna a împrumutat cuvintele din familia lexicală a lui protest din limbile romanice (franceză, italiană) şi din latină, începînd din secolul al XVIII-lea. Dicţionarele istorice consemnează substantivul protest într-un act de la 1703, în forma de plural protesturi; în secolul al XIX-lea era relativ frecvent cuvîntul protestaţie, cu varianta protestaţiune (sau, în forma ironic folosită într-o piesă a lui C. Negruzzi – protestăciune). Verbul a protesta – atestat în secolul al XIX-lea, la Heliade Rădulescu – a fost concurat, în Ardeal, de o formă preluată prin intermediar maghiar: a protestălui; la unii autori din secolul al XIX-lea apare şi forma a protestui, iar în teatrul lui Alecsandri găsim chiar şi un glumeţ a protestarisi. Agentul e desemnat