Geniul lui Bach şi Mozart şi-a găsit marţi, 24 septembrie, un corespondent pe măsură în geniul muzicianului de origine rusă Maxim Vengerov.

De la primele gesturi dirijorale, de la primele arcuşuri cu care a învieţuit mai întâi Concertul nr. 4 în Re major pentru vioară şi orchestră, KV 218 de W. A. Mozart, muzica s-a revărsat plină de har peste publicul de la Ateneu. Frazele se articulau de la sine, cu accente şi modulaţii venite din fiinţa cea mai profundă a artistului, ca într-o recitare în care cuvintele deveneau sunete vorbitoare.

Cronică scrisă de Despina Petecel Theodoru

Mereu în alertă, Vengerov părea condus de o combustie interioară afină cu forţa motrice a muzicii mozartiene. La numai 16 ani, Amadeus – „cel iubit de Domnul“ – stăpânea deja, cu gravitate, dar şi cu voioşie, secretele călătoriei în timp, către sisteme planetare îndepărtate. De altfel, Rondo-ul final e compus în tandem cu un Andante grazioso, destul de mişcat însă pentru a-i permite violonistului să-şi regleze sunetul, astfel încât să-şi păstreze identitatea în spaţiul interstelar. Chiar şi în momentele de graţie cantabilă absolută, sunetul lui Vengerov a rămas consistent şi penetrant.

Mult mai elaborat şi variat în privinţa gândirii componistice, a virtuozităţii tehnice, a retoricii – destul de alambicate – a dezvoltărilor motivice, a formulelor ritmico-melodice şi, implicit, a efectelor expresive, Concertul nr. 5 în La major, KV 219 (scris concomitent cu cel în Re major) i-a dat posibilitatea lui Maxim Vengerov să-şi dezvăluie bogăţia şi frumuseţea sunetului, generozitatea perspectivală şi spontaneitatea, precum şi diversitatea ipostazelor sufleteşti, ca tot atâtea culori afective. Mai galant şi mai jucăuş decât colocvialul Rondo al Concertului nr. 4, cel din Concertul nr. 5, în tempo de Menuet, a fost conceput de către Vengerov ca o „glumă serioas