Cum deja începusem să ne obişnuim cu eticheta de ţară second-hand (personal, cred că aplicată şi însuşită nemeritat, pentru că punem prea mult preţ pe etichetări dinafară, înghiţite credul, în loc de a ne aprecia corect resursele, poate nu grozave, dar în confirmate cazuri de bună calitate), ne-am bucurat plăcut surprinşi atunci când, vizitând Galeria Căminul Artei, ne-am putut convinge că (mai) avem pictură românească actuală validă, valabilă, chiar valoros-vandabilă.

Sigur, nu afirmăm că selecţia noastră ar deschide musai uşi largi la Viena, Frankfurt, Paris sau Berlin (deşi toţi cei la care ne vom referi au expus lucrări în străinătate, şi nu prin intermediul instituţiilor de stat), dar fără nici o îndoială ea ar putea ţine simezele unei galerii de oriunde, chiar dacă nu ar atinge cotele de casă ale celor care aparţin sistemului respectiv. Căci, să nu ne amăgim – coterii pretins elitiste, interese personale şi uri consistente există pretutindeni în lume, dar din păcate pentru noi şi regretabil pentru breasla criticilor de artă autohtoni, lipseşte acestor artişti inclusiv credibilitatea unui mare nume de „judecător” care, susţinut de un bun marketing, să impună aceste prezenţe artistice decente local şi aiurea. „La scara lumii occidentale, cultura e o afacere de stat, a mass-media şi a unor puternice fundaţii capitaliste, lucru ce antrenează o nouă alianţă între muzee, o nouă generaţie de conservatori şi de colecţionari, care a răsturnat piaţa obiectelor de artă; toţi aceştia stabilesc împreună valoarea artiştilor şi stilurile momentelor”. (Karnoouh)

Observaţie punctuală: după două decenii de capitalism românesc, toate cele trei paliere mai sus numite sunt aproape inexistente, artistului local nemairămânându-i decât varianta descurcării, şi ca de obicei, mai întotdeauna descurcăreţii sunt nulităţile artistice. Studiu de caz&subiect de meditaţie: regr