În noianul ştirilor care amuză sau ocupă timpul unui public sadic, obişnuit cu subiectele acide pe care mass-media ştie să le găsească din abundenţă, cazul Roşia Montană ocupă un loc special. Pînă şi starurile de cinema au început să-şi uzeze brandul cu el, consiliate de abili manageri de imagine. Roşia Montană baleiază între imaginea unei posibile mine model pe plan mondial şi cea a unei zone otrăvite cu cianură. Este fie o şcoală de luptă a ONG-urilor de mediu, fie o oportunitate de aplicare a unor "Best Available Technics" în materie de minerit. Este fie un mare furt, fie un mare cîştig pe termen mediu pentru roşieni şi pentru stat. Este fie distrugerea unui patrimoniu cultural unic, fie forma sa de salvare. În mijlocul acestei mari agitaţii, roşienii privesc mut la ceea ce le pregăteşte destinul. Ei nu sînt interesanţi, nu fac rating decît dacă se sinucid.

Am avut ocazia şi privilegiul de a locui la Roşia Montană timp de un an de zile şi în memoria mea a rămas întipărită o singură imagine: aceea a roşianului. În ultima vreme, îmi pun din ce în ce mai des o întrebare: oare chipul roşianului de astăzi nu ar trebui să fie protejat ca o figură de patrimoniu naţional, în condiţiile în care roşienii constituie realmente o tipologie umană aparte în România?

Care sînt elementele de bază ale acestei tipologii?

O cultură comună a minerului universal

Cultura de dependenţă este comună tuturor tipurilor de mineri. Aceştia depind de oamenii din exterior, în ceea ce priveşte stabilirea unor obiective şi motivaţii, altele decît cele legate de minerit. Pur şi simplu, se simt legaţi de mîini şi de picioare atunci cînd trebuie să practice altceva decît mineritul. De aceea ei resping din principiu reconversia profesională, preferînd să muncească pe piaţa neagră, nu au abilităţi în a demara o afacere proprie, nu sînt de acord ca soţiile lor să facă altceva