Întrebarea "De cîţi economişti este nevoie ca să vedem o criză?", pusă recent de Mark Buchanan, nu fără o britanică doză de sarcasm, face parte dintr-o familie epistemologică asupra căreia putem revendica prioritate cosmică. Rădăcina ei zace în misterul mioritic: "De cîţi miliţieni este nevoie ca să înşurubăm un bec, la lustra din tavan?" Diferenţa este că, la noi, problema are o soluţie, elegantă, în mulţimea numerelor naturale, întregi şi pozitive: de cinci; unul se ţine de bec, iar ceilalţi patru învîrt în sens trigonometric negativ masa pe care stă ăla cocoţat, ca să ajungă la fasung!"
Reacţia lui Buchanan, fizician şi specialist în teoria complexităţii, care s-a apucat să-i convertească pe economişti la teorii ceva mai serioase, în materie ştiinţifică (vezi cartea sa "Previziunea: ceea ce fizica, meteorologia şi ştiinţele naturale ne pot învăţa despre economie"), a fost declanşată de recenta publicare în sacrosantul "Qarterly Journal of Economics" a unui articol cît se poate de "coroziv". Unul care dărîmă idoli! Argumentează împotriva tezei, pentru care alţi luminaţi economişti au primit chiar un premiu Nobel, potrivit căreia, odată cu creşterea numărului şi a ponderii derivativelor în piaţa financiară, se obţine îmbunătăţirea managementului riscurilor şi apropierea de condiţiile ideale ale pieţei. "O idee atît de absurdă, vorba lui Bertrnad Russell (citat de acelaşi Buchanan), încît numai oamenii învăţaţi ar fi putut să o îmbrăţişeze!". Ceea ce se obţine, demonstrează autorul articolului, tînăr profesor de economie la MIT, este doar instabilitatea suplimentară a pieţei, creşterea valorii totale a riscului în sistem şi condiţii mult mai propice pentru criză!
Cred că atît este suficient pentru ca cititorul nostru să înţeleagă "atmosfera încărcată" (vorba lui Caragiale!) care domneşte în lumea teoreticienilor economişti, aceşti epigoni ai şamanismului,
