Cele mai uimitoare fiinţe pe care le-am văzut în viaţa mea au fost nişte arici mari de tot, un pui de bufniţă cît palma şi un căluţ de mare. Le-am văzut pe toate de foarte aproape, şi toate erau libere să plece; nu erau în spatele unor garduri, iar eu nu le-am tulburat trecerea decît ca să le admir eleganţa. Tare m-am bucurat că au trecut pe acolo!
Ştii, cred că am fost norocoasă că am putut vedea fiecare fiinţă specială din viaţa mea, căci fiinţele speciale au darul acesta nemaivăzut: îţi umplu inima de încîntare şi de bucurie.
Sper să pot să-ţi arăt şi ţie cîndva aricii cei graşi de la Sfîntu Gheorghe, ca să ne bucurăm împreună că sînt la fel de simpatici ca în cărţile de poveşti. Sper să mai existe căluţi de mare şi în anii următori şi să fim atît de norocoase încît să zărim măcar unul, delicat şi translucid. Şi sper să vezi, mare sau mică, măcar o bufniţă; s-o zăreşti suficient de aproape (însă liberă) ca să înţelegi cîtă forţă şi cîtă frumuseţe se ascund în ea.
Dar toate fiinţele astea minunate s-au dovedit a fi nici pe departe atît de uimitoare ca puiul de om pe care l-am ţinut pentru prima oară în braţe într-o zi de joi, la ora 11,25. Puiul de om despre care vorbesc eşti tu, iar întîlnirea noastră nu se poate compara cu nimic. Dintre toate fiinţele uimitoare pe care am avut norocul să le întîlnesc, tu eşti cea mai minunată, iar fiinţele acelea şi-au adunat în tine darurile, ca o prezicere tăcută. Ca şi cum eu, întîlnindu-mă cu ele, bucurîndu-mă de ele ca de minuni ce sînt, le-am admirat cîte o însuşire, aşezînd-o într-un colţ al sufletului. Am pus pe colţ o etichetă, am scris mare Minunăţii şi am tot strîns acolo, din timp în timp, comori bune de pus pe rană. Iar cînd tu te-ai anunţat şi ai început să fii, eu te-oi fi dăruit, inconştient, cu însuşirile minunate pe care le purtam în suflet.
Dolofană ca un arici, ai avut întotdeauna daru
