Viaţa de zi cu zi, ritmul alert în care ne lăsăm prinşi de-a lungul timpului ne rezervă prea puţin răgaz pentru meditaţie.

Viaţa de zi cu zi, ritmul alert în care ne lăsăm prinşi de-a lungul timpului ne rezervă prea puţin răgaz pentru meditaţie. Sunt tot mai puţini oameni care cugetă şi care îşi pun întrebări cu referire la rostul vieţii pe pământ. Dacă tinerii în genere sunt predispuşi la acest gen de întrebări, cei de vârsta a treia, pensionarii, sunt tot mai puţin atraşi de aspectele metafizice ale vieţii. Într-o proporţie îngrijorătoare cei mai mulţi îşi leagă viaţa, privirea, sufletul de un biet televizor şi îşi duc, privind apatici la ecran, restul plictisitor al vieţii.

Despre aceşti oameni vorbeşte cel mai bine privirea lor îngreunată în acelaşi timp şi de grijile economice sau de altă natură ale vieţii. Cei care nu se lasă furaţi de ispita năucitoare a tristeţii deznădăjduite îşi păstrează vioiciunea şi bucuria privirii, a vorbirii şi chiar dacă viaţa le-a oferit pe parcurs multe surprize neplăcute, ei sunt bucuroşi. Această bucurie le vine din faptul că unii mai lucrează încă, alţii sunt la a doua tinereţe prin bucuria nepoţilor, sau alţii şi-au ancorat pur şi simplu viaţa în Dumnezeu. Pe scurt, au un sens în viaţă, fie că scopul urmărit ţine de efemeritatea vieţii pământeşti sau de veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu.

Pe de altă parte tinerii prin specificul vârstei sunt prea puţin predispuşi la tristeţea apăsătoare a lipsei de sens. Chiar dacă sensul vieţii lor este dat de cele mai multe ori de aspectele trecătoare ale vieţii, acesta există. Aceasta face ca în viaţa lor să existe o rânduială care îi face să fie preocupaţi de viitorul lor, să urmărească un scop sau anumite scopuri în viaţă. Şi pentru tineri, şi pentru cei în vârstă, urmărirea unui scop în viaţă dă fiecărui eveniment şi fiecărui pas făcut o perspectivă semnificativă. @N_P