Viaţa nu-i doar un şir de întâmplări, mai mult sau mai puţin legate, ci şi, ar zice înţeleptul, un joc de cuvinte, mai mult sau mai puţin potrivite. Bunăoară, auzim că „ a tunat şi i-a adunat” şi că „nu te lăsa dus de val”, la fel, „măsoară de două ori şi taie o dată” sau „spune ce spun alţii şi fă cum ştii tu”. Sună bine, or fi chiar adevărate şi sunt valabile, în general, pentru alţii, asta până nu dai şi tu cu capul în pragul de sus.

Când eşti premier şi auzi că „cine ridică sabia, de sabie va pieri" încep să nu-ţi mai convină „cimiliturile". Pentru că, nu-i aşa, „nu e bine să se vorbească despre funie în casa spânzuratului".

Victor Ponta n-are cum să uite că a ajuns prim-ministru, întâi de toate, pentru că nişte oameni (nu foarte mulţi) s-au adunat în câteva pieţe (nu multe), de unde n-au mai vrut să plece. Pretextul iniţial (mazilirea doctorului Raed Arafat) părea să conteze la început, dar nu era, nu putea fi şi nici n-a fost „un capăt de ţară". „Bulgărele de zăpadă" însă odată pornit, n-a mai putut fi oprit, deoarece se ştia că numărul protestatarilor din apartamente era mai mare decât a celor din stradă, atingând chiar o masă critică, şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Însă oricât de mulţi manifestanţi ar fi fost, expliciţi sau impliciţi, nu puteau fi toţi şi ar fi fost absurd să fie toţi. Lecţia de istorie însă, atât de neaşteptată, din iarna lui 2012, soldată cu răsturnarea regimului, a fost greu acceptată de unii, prost tălmăcită de alţii şi lipsită de învăţăminte pentru toţi. Cheia de interpretare a acelor întâmplări, repet, aproape miraculoase, a fost greşită, pentru că beneficiarii politici au fost convinşi că totul a fost făcut de/pentru „noi şi-ai noştri", câtăvreme perdanţii, reali şi morali, au vorbit despre „dictatura mulţimii" (să nu-şi uite vorba!). Confirmarea şi consfinţirea prin alegeri a unei tendinţe n-a schimbat nimic fundam