Mi-am dat seama, de ceva vreme, de unde cunosc privirea asta a ta, atît de hipnotizată & de hipnotică, pe care o ai cînd te uiţi la desenele animate cu Thomas sau la Lightning McQueen, aka Fulger din Cars: e, fără rest, privirea hipnotizată & hipnotică a lui Pound din filmuleţul de pe YouTube în care-l ascultă pe Pasolini citindu-i Cantos în versiune italiană. E privire de poeţel, aşadar, dragul tatii – şi asta-mi strînge inima. Dar mă consolez cu gîndul că poeţeii îşi pot găsi poezia nu doar în poezie ca atare, ci şi în fizică, sau în biologie, sau în matematici, sau în alte arte – sau în desene animate, iată.
Dacă însă se va întîmpla să-ţi găseşti poezia taman în poezie, îţi transcriu mai jos puţinul pe care l-am înţeles pînă acum din asta. Sigur, îl vei citi abia pe la începutul liceului, adică peste vreo zece ani, cînd se va vorbi despre YouTube cam cum vorbim acum despre patefoane, iar privirea aceea a lui Pound va fi, poate, pentru totdeauna pierdută pentru ceilalţi. În ce mă priveşte, ştiu c-o voi găsi mereu în ochii tăi, inflamată de locomotiva Thomas, de bolidul Fulger, de cine ştie ce joc, de cine mai ştie ce colegă de clasă.
Înainte de orice, să fie limpede: fie că eşti poet, poeţea sau poeţel, regula numărul 1 e să nu dai & să nu accepţi sfaturi. Poetul (poeta) ştie încă de pe cînd era poeţel (poeţea) că nimeni nu poate simţi durerea de dinţi a altuia; şi, deci, că sfaturile date unui suferind de durere de dinţi nu pot decît, cel mult, să-l enerveze. (Da, poezia poate fi la fel de sîcîitoare ca durerea de dinţi; iar scrisul poeziei poate fi, cîteodată, un dentist al naibii de bun.) Aşa că în nici un chip nu-ţi voi da aici sfaturi.
Îţi voi spune doar cîte ceva despre un lucru care a contat pentru mine pe vremurile cînd eram poeţel. (Nu te lăsa păcălit de diminutiv: a fi poeţel e un lucru mult mai important & mai minunat decît a fi poet.
