Stau şi te aştept. Iar. E tîrziu şi sînt nervos. Fumez. Cine mai merge să-i vadă a treia oară cîntînd pe proştii ăia?
Te iubesc foarte tare, dar mă enervezi îngrozitor. Nu cred că m-a enervat cineva în halul ăsta. Şi asta de vreo doi ani încoace. Nimeni, sînt sigur, niciodată, nimeni. Iar cînd sînt nervos, am tendinţa de a deveni incoerent. Ştii asta. În plus, acum sînt nervos şi obosit. Dar cînd vine vorba de tine, lipsa de coerenţă, în mod paradoxal, mă face să gîndesc mai clar şi atunci sar de la o idee la alta, aparent fără nici o logică.
Uit de problemele legate de şcoală, detaliile zilnice capătă proporţii apocaliptice. Aranjatul prosopului pe calorifer, după ce faci duş, mi se pare la fel de important ca cititul cărţilor lui Borges, simt că urmele de pastă de dinţi de pe chiuvetă îţi blochează accesul la Blecher. Bascheţii aruncaţi în mijlocul sufrageriei mă fac să cred că nu vei vedea niciodată filmele lui Bergman, ba mai mult, chiar dacă le vei vedea cumva, cîndva, nu vei înţelege mare lucru, pentru că ai devenit insensibil şi abrutizat din cauza versurilor lui Marduk. Hainele murdare aruncate peste tot, farfuriile pline cu resturi îmi confirmă faptul că nu vei asculta niciodată nici Gentle Giant, nici Mozart, nici Bach. Mirosul de floricele îmi face rău, iar sunetul mesageriei telefonice mă face să văd roşu în faţa ochilor. Roşu aprins.
Şi atunci, simt că explodez şi îmi vine să te pedepsesc pe vecie, iremediabil, ireconciliabil şi ireversibil. Simt că trebuie să suferi şi tu la fel ca mine. Să vezi şi tu roşu în faţa ochilor. Acelaşi roşu aprins. Să-ţi confisc nu doar calculatorul, ci toate lucrurile. Tot. Să nu-ţi mai vorbesc. Să nu-ţi mai dau mîncare. Să te închid în cameră, de unde să nu ieşi decît peste ani de zile. Mulţi ani.
Pe scurt, avem o problemă. Şi-ţi propun să o tratăm examinînd cîteva opţiuni. Inginereşte.
Au fos
