A ataca un program de concert cu „Suita a II-a“ de Enescu reprezintă o provocare pentru orice orchestră, chiar a uneia de reputaţie şi tradiţie cum este Filarmonica Regală din Stockholm.

De-a lungul celor XXI de ediţii ale acestui festival, nu puţine au fost surprizele oferite de tălmăcirile acestui opus. Am constatat astfel cu plăcere că, începând cu unisonul primului subiect al fugii duble, pe care este construită festiva uvertură – Ouverture –, s-a declanşat un proces interpretativ dominat de siguranţă şi mai ales de înţelegere. Complicata ţesătură contrapunctică s-a desfăşurat cu mare claritate, evidenţiindu-se „angajarea resurselor sonore ale orchestrei moderne, cu exploatarea masivă a alămurilor şi a pianului integrat orchestrei“.

Dirijorul Sakari Oramo a conturat eleganţa şi diversitatea timbrală a temei din Sarabande, caracterul sprinţar al ritmicii complexe din Gigue şi stranietatea Menuet-ului grave. Cât despre Air (Aria), se poate afirma că într-adevăr s-a realizat acel moment de „deschidere halucinantă, egală cu cea a trezirii Sphinxului“, cum remarca Pascal Bentoiu, saltul în altă dimensiune, urmat de amplul şi recapitulativul Bourrée.

Publicul a părăsit cu greu sala, într-o dispoziţie pe care doar muzica romantică o poate genera.

Programul serii a rămas în continuare în sfera neobarocă, urmând o scriere a unui alt titan al secolului XX, Igor Stravinski – Concertul pentru vioară în Re. Opusul necesită resurse tehnice deosebite, iar interpretul serii, violonistul Julian Rachlin, le-a demonstrat din plin. Ţinând cont de evoluţia artei interpretative contemporane, acest concert intră frecvent în marele repertoriu violonistic, cu toate că la o primă audiţie se descoperă doar cunoscătorilor, solistul fiind privat de scriitură în a-şi demonstra capacităţile virtuoze de esenţă paganiniană pe care le oferă alte lucrări concertante, chiar