În numărul trecut am început prezentarea unei serii de articole dedicate comunităţilor de romi din Europa, condiţiilor de trai şi drepturilor umane şi civile ale acestora. Numărul de faţă ilustrează „chestiunea“ cu povestea romilor din Franţa, în general, şi a unui tînăr emigrant din România, în particular.

Cetăţenii români sînt astăzi liberi să-şi stabilească reşedinţa legală oriunde în UE, inclusiv în Franţa. La sfîrşitul anilor ’90, emigranţii romi, în special din România, deja începuseră să se îndrepte spre Franţa.

Aveau nenumărate stimulente pentru asta. Puteau suplini cererea de muncitori clandestini de acolo, prost plătiţi. Cerşetoria, prostituţia şi infracţiunile minore le aduceau mai mulţi bani în Franţa decît în România. Pînă şi serviciile sociale limitate, disponibile emigranţilor de acolo erau mai generoase decît cele pe care le aveau la dispoziţie romii din România. Limba franceză e uşor de stăpînit de către vorbitorii de română. Condiţiile de locuire pentru romii din ghetourile româneşti sînt mai rele decît cele din taberele pentru emigranţi ilegali din Franţa. Şi închisorile franceze sînt spa-uri, în comparaţie cu cele româneşti.

Ani de zile, eforturile oficialilor francezi de a se ocupa de emigranţii romi şi de taberele lor ilegale s-au îndreptat în două direcţii: să creeze condiţii destul de dificile încît să-i alunge pe emigranţii deja intraţi în ţară şi să-i împiedice pe noii emigranţi să mai vină. Munca murdară cădea, în mare parte, în seama oficialilor locali – în general aceştia nu voiau emigranţi ilegali care să-i deranjeze pe localnici. Era un timp cînd guvernul naţional al Franţei dădea 300 de euro de adult, 100 de copil şi un bilet de avion gratuit fiecărui emigrant care se oferea să părăsească Franţa şi să se întoarcă în România. Dar această măsură înzestra o familie de romi, de cinci persoane, cu un profit ce depăşea ve