Ni se cere să-i iubim pe vrăjmaşi. Celor ce credem în Dumnezeu, în Jertfa mântuitoare a lui Hristos ni se cere aceasta.

Ni se cere să-i iubim pe vrăjmaşi. Celor ce credem în Dumnezeu, în Jertfa mântuitoare a lui Hristos ni se cere aceasta. Iubirea vrăjmaşilor ar fi cel dintâi semn, în faţa şi în conştiinţa oamenilor, al credinţei noastre adevărate. Ne spunem credincioşi, batem metanii prin biserici, ne vârâm capetele în baticuri, dar judecăm, ne credem cei mai în măsură să dirijăm circulaţia în biserică, ori să enumerăm ce şi câte acatiste trebuie citite la diferite nevoi. Sigur că metaniile, acoperirea capului de către femeile măritate şi citirea acatistelor sunt lucruri foarte folositoare, dar cu o condiţie: să fie făcute cu smerenie şi dragoste. Mândria ne face tare sfătoşi. Din mândrie ne substituim de multe ori preotului. Mândria ne face să credem că suntem îndreptăţiţi să certăm sau să îndreptăm pe alţii, doar din simplul motiv că mergem frecvent la slujbele bisericii. Tot din mândrie nu suntem în stare să ne iubim nici pe noi înşine, cu atât mai puţin pe semenii noştri. Ce să mai vorbim de vrăjmaşii noştri?! De aceea, cei care nu sunt foarte ataşaţi de Biserică şi de valorile Ei autentice, privind astfel de „credincioşi” ca cei de mai sus, nu găsesc rostul credinţei, al participării la Sfintele Slujbe, al postului, al spovedaniei ş.a.m.d. Smerenia şi dragostea ne fac să înţelegem cât de mici suntem, cât de mult rănim în jurul nostru şi că, uneori, poate chiar merităm ceea ce ne fac vrăjmaşii noştri.