Se aude un sforăit nemaipomenit din patul tău. Începe de undeva de jos, dintr-un demisol de zgomote fonfăite, creşte, se ridică pînă în pod, se subţiază, se transformă într-un piuit păsăresc şi cade după vreo patru secunde înapoi, în pivniţa de balauri răguşiţi. Cine sforăie aşa a înghiţit un tenor, un bariton, un casetofon? Sau doar un acordeon?
Iubito, mai că îmi vine să te trezesc şi să-ţi recit aceste două versuri inventate ad-hoc. Sînt sigură că te-ar distra şi mi-e că n-o să le mai ţin minte pînă mîine, cînd mă voi trezi panicată că trebuie să ajungem la grădiniţă, că trebuie să fac cumva să-ţi şterg mustăţile de pisică de pe obraji şi să-ţi spăl acuarelele mov şi portocalii de pe picioare. Te-aş trezi să rîdem împreună de buldogul ăsta al nostru şi de sforăielile lui, dar şi să te rog nişte lucruri importante. Ştii că sînt o mamă care are puţine rugăminţi, ştii că nu zic aproape niciodată „te rog, pune-ţi căciula“ sau „te rog să mănînci tot“, nici măcar „te rog să-ţi speli mustăţile de pisică“, dar chiar şi aşa, tot simt nişte cuvinte care îmi gîdilă cerul gurii pentru că vor să plece de la mine şi să ajungă la tine.
Aşa, draga mea, ştii ce te-aş ruga? Te-aş ruga să nu te fîstîceşti cînd cineva rîde de tine. Mai ştii cînd te-ai oprit într-o zi în dreptul unui ghiveci în care era o muşcată cam paradită şi ai început să-i pupi toate frunzele? Eu te-am întrebat mirată ce faci, tu mi-ai spus că vrei să-i treacă muşcătura mai repede, iar eu am rîs ca o fraieră. 1-0 pentru tine.
Te-aş mai ruga şi să nu imiţi pe nimeni cînd dansezi. Ştiu că o să vină un moment în care nu o să te mai simţi în largul tău să dansezi ca Baloo, ştiu că, peste cîţiva ani, dansurile tale de derviş mic, cu rochiţă, se vor transforma în acţiuni prudente, studiate şi îmbibate cu simţul ridicolului, dar încearcă să nu imiţi pe nimeni cînd dansezi, ca să nu intri într-o serie
