Singulară, de tot singulară carte! De fapt, încă nici n-a apărut; autorul mi-a dat-o precizând că-i un „exemplar de lucru” – n-are menționată nici editura, nici anul apariției; deocamdată, a fost decis cu certitudine titlul, adevărat organizator al materiei: „Celălalt Nichita”. Cum ar veni, Nichita Danilov despre Nichita Stănescu. Un titlu ce poate părea ușor orgolios: eu sunt celălalt Nichita în literatura română, dar care poate sugera și traseul invers – tu ești celălalt Nichita. Doi Nichita suntem, în egală măsură interesați și fascinați de modul în care se configurează „elementele concrete ale lumii, plecând de la conceptele care încă nu au fost articulate.” Rar se întâmplă ca un poet să se aplece cu atâta sinceritate, grijă, înțelegere, erudiție și competență asupra operei unui confrate împreună cu care a respirat aerul aceluiași veac. Cu atât mai mult cu cât Danilov și-a propus nu numai o incursiune avizată (și deloc subalternă) printr-o operă atât de divers receptată, ci mai mult: „să pătrund înțelesurile absconse ale operei poetice, căutând să-l înțeleg și ca om. Nu știu dacă am reușit. În acest sens, textul de față trebuie văzut ca o încercare. Ca o mărturisire, ca un gest, dacă nu e prea mult spus, de împăcare și pocăință.”

De ce împăcare, de ce pocăință? Cândva, nu a fost departe de a-i nega „orice merit cultural”, iar „receptarea publică de care s-a bucurat Nichita Stănescu la douăzeci de ani de la moartea sa mi s-a părut neverosimilă, exagerată”. A citit cu o anume satisfacție articolul demolator al lui C.T. Popescu (adevărată execuție: „din miile de pagini ar trebui strânsă în mod onest o cărticică, poate cu nu mai multe pagini decât buletinul de identitate al poetului, iar restul ar trebui pur și simplu arse, șterse din fața ochiului”), dar, după o vreme, a resimțit nevoia să-l recitească nu pe C.T.P., ci pe Nichita Stănescu, care i-a apărut