Scris de Cristina Ghilea - Ce e, până la urmă, libertatea? A renunţa benevol la fereastra către lumea exterioară şi refugierea în … ce?

A trăi supliciul cotidian şi secret de-aţi anihila uman semenii? Piesa „Tăietura” de Mark Ravenhill, în regia lui Alexandru Mihăescu, prezentată de Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad în Festivalul Internaţional de Teatru Scurt propune o introspecţie pe această temă. Spectacolul s-a jucat miercuri seara, cu publicul pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor. O notă în plus faţă piesa britanicului Mark Ravenhill, acuzat de critici că ar fi prea „general”, este lipirea, în intro, a unui fragment inspirat de romanul „O zi mai lungă decât veacul” de Cinghiz Aitmatov. Scurta poveste terifiantă a mankurţilor, supuşi cu forţa unor chinuri cumplite cu finalitatea dezumanizării, este cheia care decriptează înţelesul piesei în montarea sa prezentă. Este, de altfel, una dintre puţinele „direcţii” oferite şi un angajament faţă de spectator. Fiecare dintre cei prezenţi poate judeca măsura în care piesa care a urmat s-a ridicat sau nu la înălţimea „promisiunilor” prologului.

Din presupusa stepă asiatică din introducere, acţiunea ajunge, în piesa propriu-zisă, într-un spaţiu/timp neterminat. Este o lume vagă, definită exclusiv de existenţa unui regim (politic? tradiţionalist?) care impune „tăietura” ca mijloc de diferenţiere socială între funcţionarii statului şi supuşii săi. În ciuda diferenţelor dintre cele două scene – din romanul lui Aitmatov respectiv din piesa lui Ravenhill, „firul-ghid” al piesei îl asigură decorul: proiecţia video a unui ţesut celular unduind în apă, mereu prezentele alveole hexagonale (mai mult sau mai puţin perfecte) ale mătcii primordiale de albine. Sunt elemente de fond care evocă începutului vieţii, starea sa vegetativă sau, în cazul albinelor, reducerea individului la stadiul de „celulă” a unui organism. Refug