Proza scurtă este un soi de Cenuşăreasa, cu puţine şanse de a străluci, pentru că romanul acaparează balul ficţiunii. Poate fiindcă are alte convenţii, supusă conciziei şi densităţii. Hispaniştii au grijă să ne reamintească refuzul lui Jorge Luis Borges de a scrie un roman, când exprima tot ce-şi dorea în douăzeci şi ceva de pagini. Însă uneori provoacă surpriză şi clipe de graţie, când un volum concentrează schiţe, povestiri sau nuvele memorabile.
Există scriitori contemporani ca Eric-Emmanuel Schmitt care scriu cu aceeaşi uşurinţă şi eleganţă povestiri şi nuvele, romane scurte şi romane ample. Dar există scriitori care evită romanul, aşa cum o face Alice Munro, scriitoarea canadiană comparată cu A.P. Cehov, care a publicat din 1968 şi până în 2012 peste zece de volume de proză, dintre care unul singur, doar în aparenţă roman de natură autobiografică.
Alice Munro s-a născut în 1931 în Ontario într-o familie puternic legată de pământ şi cu o solidă educaţie religioasă. S-a afirmat mai târziu, datorită opţiunii pentru o viaţă izolată şi a editurilor canadiene, cu prezenţă discretă pe marea piaţă editorială. A publicat primele povestiri în reviste prestigioase, au urmat volume de proză scurtă încununate de premii. Două dintre cărţi au fost ecranizate. Trăieşte în acelaşi ţinut, lângă lacul Huron.
Prea multă fericire cuprinde zece naraţiuni şi relevă o mare unitate interioară, ce se naşte din alegerea unor femei ca personaje. Ele par femei obişnuite, dar autoarea le desprinde încet-încet măştile care le-au acoperit chipul atât de bine încât se confundă cu el, dar în viaţa fiecăreia s-a petrecut ceva zguduitor, de cele mai multe ori în tăcere, nevăzut de cei din jur.
Fie că se numesc Joyce, Sally, Marlene şi Charlene, ele ascund un secret, care aparţine copilăriei sau trecutului imediat, iar autoarea înregistrează cu fineţe drama interioară:
