Nu ştii dacă să te cruceşti, să te indignezi sau, totuşi, să te bucuri: la peste 23 de ani de la revoluţie, românii au descoperit că trăiesc printre ei, netulburaţi până acum, torţionari ai puşcăriilor comuniste, că au pensii grase şi că ăsta e un motiv să spunem „Tz-tz-tz! ” O parte a presei a decis că e cazul să facă o campanie serioasă pe tema asta. Sigur, ai putea spune „Mai bine mai târziu decât niciodată!”, dar cel puţin două lucruri tulbură această concluzie împăciuitoare.
Primul şi cel mai deranjant este acela că pentru unii n-a fost decât un pretext ca să tragă spuza pe turta lor, sucind subiectul: „Uite cu ce nu s-au ocupat procurorii ăia răi care în schimb se iau de bieţii jurnalişti!” În fapt, procurorii anchetează posibile fapte infracţionale comise de unii administratori de presă – şi nu acte jurnalistice. Pe de altă parte, dacă Parchetul a dormit pe el în ceea ce priveşte vinovaţii crimelor comuniste, nu mai puţin adânc au dormit jurnaliştii care pozează acum în victime. Nu i-am văzut atacând - acum 5, 10, 15 sau 20 de ani - tema puşcăriilor comuniste şi a uriaşei nedreptăţi prin care călăii o duc mult mai bine decât victimele.
Al doilea aspect supărător n-a fost, ce-i drept, o surpriză, înscriindu-se în trendul general al presei: agitaţie mare câteva zile, tăcere mâlc după. Am mai bifat o „acţiune”, nu altfel decât se bifau înainte de decembrie 1989.
Cu foarte puţin înainte de această agitaţie temporară, aniversarea a 20 de ani de existenţă a Memorialului Sighet stârnise un interes restrâns. Câţi români – şi în particular câţi ziarişti combativi, mamă-mamă! – ştiu cât de cât ce-au făcut, vreme de două decenii, Ana Blandiana, Romulus Rusan şi minunata lor echipă pentru ca amintirea infernului comunist să nu se dizolve de tot, într-o ţară al cărei popor, în majoritatea lui sondată repetitiv, consideră că era mai bine înainte de 1
