Mai avem încă visători - asta este vestea cea bună. Diavolul nu-i joacă pe toţi pe degetul finanţelor personale. Aşa, incoerenţi cum sunt, cei din Piaţă nu vor lăsa nedreptatea să urce din nou pe tron şi să domnească în mod absolut.

Am treizeci de ani. Omul acesta îmi este prieten de mai bine de douăzeci. Am încredere în el, în onestitatea lui. Ştiu cum gândeşte. Nu trăieşte rău după standardele societăţii noastre, banii nu i-a furat, n-are niciun contract cu statul. Are o inteligenţă pentru care l-am invidiat întotdeauna, în seara aceasta, seara aceea insuportabilă când se termină vara, îl simt, pentru prima dată, fanatic. Cândva deviasem mult către stânga, nici nu existau pe atunci hipsteri în Bucureşti, mustăţi purtau doar ofiţerii în retragere şi meşterii în prag de pensie, nici neomarxişti nu erau, studiam ştiinţele politice la o facultate plină de profesori libertarieni, dar au trecut anii şi am dat jos tricoul cu Che, am trăit viaţă, am câştigat salariu şi am avut cel puţin un faliment, probabil că am îmbătrânit, oricum mi-am promis să rămân, pentru totdeauna, la centru, extremist al centrului, cum alţii înaintea mea.

Suntem în grădina casei în care locuieşte în Bucureşti, cu chirie. N-a început încă toamna românească. A scăzut ziua, se lasă frigul. Îmi vorbeşte despre ce va urma şi eu îl ascult. E implicat în povestea asta cu Roşia Montană de ani de zile. Eu rămân sceptic, am baricadele mele, cred că interiorul e mai important decât strada – avem interioarele greşite!, încerc să mă apăr. Dar argumentele îmi cedează în faţa evidenţei că e al acelei comunităţi, că îi aparţine, că va striga nu doar pentru Apuseni, ci pentru toată nedreptatea din societate, din politică, din economie, căci despre asta e vorba. Roşia e doar prima supapă. Poate că simte, la fel ca mine, că ne-a fost furată tinereţea de ţara asta şi mai are încă puterea iluziei că, aşa,