E ciudat să vă scriu în public, pentru că, aşa cum cred că simţiţi în fiecare zi, eu sînt sentimental, patetic şi pupăcios, iar Dilema veche e o revistă şi pentru oameni care n-au chef de astfel de efuziuni. Mai ales de pupături! Ciudat e şi să vă trimit epistolă, fiindcă îs încă viu şi ceea ce am să vă spun o fac, cum aţi observat, privindu-vă în ochi. Şi repetînd, uneori mai accentuat, ca să fiu sigur că aţi auzit. Şi poate că aţi şi înţeles.

Ciudat, neciudat, Luiza Vasiliu a insistat să vă scriu, aşa că – asta n-aţi aflat-o încă despre mine că sînteţi încă mici – n-o mai pot refuza.

Poate că n-ar fi rău să vă spun chiar de la început, ca să nu mă iau cu altele: ziceţi întîi „nu“ dacă „da“-ul v-ar disloca dintr-un program pe care deja vi l-aţi fixat. (De fapt, ziceţi „nu“ fără să clipiţi.) E mai uşor să reveniţi asupra lui „nu“ şi să acceptaţi oferta, decît să scrîşniţi din dinţi ca să vă ţineţi de un „da“ spus la cald. Altfel, o să vă fie prea fierbinte în viaţă şi o să fiţi mai tot timpul asudaţi, întrucît dacă se află că sînteţi dada-işti, o să fiţi asaltaţi continuu cu fel de fel de cereri, rugăminţi, comisioane, treburi care nu vă privesc direct, dar care, dacă le acceptaţi, se vor uita la voi cu ochi mari şi umezi, de viţel, pînă cînd vor trebui „rezolvate“. Mai mult, un „da“ al cărui tată e „nu“ poate să fie şi mai pirpiriu, şi mai negricios că tot dă frumos… Eu nu vă spun să nu săriţi în ajutorul celor ce au nevoie de voi (ba să o faceţi întotdeauna, fără să fiţi rugaţi!), ci să fiţi precauţi cu cei care vor să – pardon – sară pe voi.

Ai văzut, dragă Crina, chiar azi ne-am luptat vreo jumătate ceas – fiindcă vrei să te-nvăţ karate –, timp în care m-ai atacat continuu, deşi eu am de vreo trei ori greutatea ta, de vreo două ori înălţimea ta, oasele niţel mai tari şi o gură prin care am tot repetat: „Apără-te, nu ataca, apără-te!“ Dar tu ai