Opera lui Enescu, în regia Andei Tăbăcaru-Hogea, va fi reprezentată azi, de la ora 19.00, la Opera Naţională Bucureşti, sub bagheta lui Adrian Morar. În rolul titular: Ştefan Ignat.

Întreaga dezvoltare a şcolii componistice româneşti de la începutul secolului al XX-lea încoace stă sub semnul personalităţii lui George Enescu. Dacă sonata, suita, simfonia, cvartetul şi-au aflat împliniri de covârşitoare frumuseţe în creaţiile sale, nu mai puţin semnificativă este şi contribuţia artistului la îmbogăţirea patrimoniului liric contemporan, prin unica sa creaţie, capodopera Oedipe. Nu numai destinul artistului, ci însuşi destinul teatrului muzical românesc poartă această pecete inconfundabilă a unei creaţii apărute ca semn al maturităţii unui creator şi al unei culturi, pentru care ideea de capodopere paralele depăşeşte hotarul, către tărâmul unicităţii lor.

Proiectând un studiu de înţelegere, urmărim gândirea compozitorului în realizarea tragediei lirice Oedipe, conturând una dintre caracteristicile genului – includerea vocilor în dramaturgia muzicală a lucrării. Preluând liniile evoluţiei operei, după cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea (creaţia italiană, germană, franceză şi rusă), George Enescu dovedeşte că a intenţionat să înfăptuiască o sinteză postromantică a teatrului muzical, în perioada primelor decenii din secolul următor. Originalitatea viziunii sale se bazează pe concepţia dramaturgică şi reconsiderarea facturii timbrale a personajelor, reprezentând rolurile operei sale, în care vocile grave masculine şi feminine deţin întâietatea în componenţa întregului spectacol teatral.

Inspirat de Mounet-Sully

În Amintirile lui George Enescu, evocarea hotărârii de a compune opera Oedipe începe cu o secvenţă petrecută la Paris, în 1910: „Într-o zi, la Comedia Franceză, am văzut pe Mounet-Sully în Oedipe Roy. Nu