Eşti curajoasă şi te prinzi repede de foarte multe lucruri, aşa că o să înţelegi uşor ce o să mă chinui să-ţi explic eu aici – mai precis, să-ţi descriu.
Am să-ţi descriu, dragă Katrina, o poză cu tine mititică. Poza asta în care porţi o pereche de ghete galbene şi salopeta verde de la naşă-ta e făcută într-o seară de septembrie, la primul tău protest. Îţi explic imediat ce e asta. Deocamdată, tu stai pe jos şi te joci, şi oamenii mari îţi fac poze. Nu înţelegi ce strigă oamenii ăştia de pe lîngă tine, tu vezi că sînt mulţi neni şi cîţiva bebi, ai la picioare o cutie imensă cu cretă colorată (a adus-o Saşa, alt bebe!) şi eşti atît de fericită. Ai cretă pe faţă, te freci cu pumnişorii şi te mai ustură ochii, dar îţi place să mîzgăleşti pe jos, pe la picioarele oamenilor mari, şi să împingi cu ceilalţi bebi de la protest.
Protest, K., e o treabă care cere curaj şi care se învaţă; de-asta, mama şi tata te-au adus în Piaţa Universităţii de la un an şi trei luni, de-asta, şi nu doar pentru că nu au avut cu cine să te lase acasă. E o treabă care se întîmpă cînd mai mulţi oameni se supără rău de tot pe un lucru făcut de alţi oameni, mai puternici şi mai influenţi, care abuzează de putere şi nu mai ţin cont de nimeni. Primii, indignaţii, ies din casă, se duc undeva în spaţiul public şi spun ce şi de ce nu le convine, spun că nu e drept, că e scandalos, că e periculos, că e de neacceptat. Denunţă abuzul şi vor să-l oprească. Am mai vorbit despre asta, dar acum vreau să-ţi povestesc foarte concret despre primul tău protest.
Pe cînd tu desenai cu creta pe trotuar, undeva în ţara asta încă mai exista un loc verde şi frumos, cu munţi, cu păsări, cu dealuri, cîini şi oameni care trăiau şi ei cum puteau, în satele lor. Cam ca la noi, la ţărănoaia. Locul ăla se numeşte Roşia Montană. Alţi oameni s-au prins că locul e mult mai bogat decît atît, că are aur (asta a
