Pe când ziarul costa mai puţin decât o pâine şi hrănea sute de mii de cumpărători, pe când era răsfoit şi nu naviga nimeni cu mouse-ul, am poposit şi eu în presă, la „Tineretul liber“, primul cotidian tipărit în libertate („Libertatea“ furase startul pe 22 decembrie, fiindcă ajunsese mai repede pe tarabe de la Palatul Universul decât „Tineretul“ de la Casa Presei) şi, ulterior, primul mare defunct al presei româneşti.

În 1990, Backspace-ul se numea radieră, Enter-ul, aliniat, iar tastatură n-aveau decât maşinile de scris ale dactilografelor, acele tanti îngăduitoare care îţi băteau textul peste rând cu promisiunea unei ciocolate şi care au fost printre primele supuse extincţiei din vremurile noi, alături de harnicele curiere şi de răbdătoarele centraliste.

Pe atunci, scumierele erau înăuntru şi nu afară, iar titlurile erau titluri, care încăpeau în Probar (un fel de manual de fonturi pe care îl ştiam pe de rost) şi erau culese de fostele lucrătoare de la „Crucea de piatră“, angajate cu de-a sila de comunişti la Casa Scânteii. Birourile erau birouri şi nu „borcane“ sau nişte măsuţe aşezate în „open space“. Numerele de telefon n-aveau un buton, ci erau lipite pe un fişet, documentarea intra în agende şi nu pe USB-uri, colile de indigo ţineau loc de fotocopiator, zincurile de poze şi „albitura“ (nişte pene metalice subţirele) era pe post de „line spacing“.

Iar ziariştii era ziarişti, nu un simplu cod, 245123, conform nomenclatorului CAEN de meserii de azi. N-apăreau la televizor, ci se mulţumeau să intre cuminte în definiţia de persoană fizică, recunoscută ca jurnalist conform legii, care îşi asumă voluntar responsabilitatea publică morală şi legală de a aduce la cunoştinţa cetăţenilor, prin produse jurnalistice, informaţii de interes public local, zonal, naţional sau internaţional.

Doru Lionăchescu nu era Chairman, ci redactor-şef adjunct, Ştefa