Pe vremea lui Adrian Năstase se numea simplu şi... incolor, Parchet Naţional Anticorupţie (PNA). În glorioasa epocă Băsescu, instituţia a fost ridicată la rangul de direcţie, recte Direcţia Naţională Anticorupţie, ca să devină şi mai spăimoasă în ochii rechinilor şi mafiei postdecembriste. Părea, după noul impuls imprimat de locatarul vremelnic de la Cotroceni, că astfel DNA-ul s-ar fi dorit a însemna o treaptă, vorba aia, calitativ superioară în stârpirea corupţiei de pe la noi. O cerea evoluţia trepidantă a economiei, care începuse să... duduie, o cereau exigenţele sporite ale UE, la care deveniserăm parte. Ca un făcut, în loc să piară sau măcar să fie cât de cât jugulată, sub diriguirea dlui Băsescu, corupţia a prosperat mai mult ca oricând în anii postdecembrişti. Rechinii şi gaşca flămândă a noului stăpân din deal s-au luat la întrecere cu mafia fostei administraţii, pentru prăduirea ţării.

Om cu mână forte şi apucături feudale, „preşedintele tuturor românilor” a făcut el ce-a făcut, fără prea multe scrupule de ordin democratic şi instituţional, ca să-şi subsumeze toate structurile de putere, parlamentul, partidele, serviciile secrete şi, mai ales, justiţia, cu parchete cu tot. Nu e vorbă în vânt că acest lucru s-a întâmplat şi că românii au o asemenea percepţie despre cum au funcţionat, sub TB şi mai lucrează încă şi astăzi, CSM, CCR, în general şi DNA, în mod cu totul special. Cetăţenii naţiei nu... sunt ei chiar atât de proşti ca să nu fi văzut cum se ducea dom’ Băsescu la şedinţele CSM şi bătea birjăreşte cu pumnul în masă, zborşindu-se la înalţii magistraţi şi dându-le indicaţii şi sugestii, cum să facă şi cum să dreagă, cum ameninţa dumnealui public din garajul lui Onaca: „Păi, nu e bine, domnu’ procuror, nu e bine, că eu te-am pus acolo”, cum a ţinut morţiş s-o pună pe Codruţa la DNA.

Lucruri rău cusute cu aţă albă de către do