„Mulţi dintre colegii mei mai tineri (unii şcoliţi în Occident) au încălecat calul „intelighenţiei” de stânga. În mediile intelectuale occidentale, care nu au cunoscut raiul „dreptăţii” comuniste, tendinţele de stânga au persistat, din varii motive”, scria cu ceva timp în urmă, la rubrica sa „Totul este text. Ruperea rândurilor” M.V.Ciobanu (Jurnal de Chişinău, 5 iulie 2013). După care întreprindea, în cadrul restrâns al jumătăţii de pagină de care dispunea, o profundă şi foarte exactă disecare a respectivului fenomen: intelectuali de dreapta vs. intelectuali de stânga şi… simpli, adică adevăraţii INTELECTUALI.

E un text, care în condiţiile unui climat normal de confruntare a ideilor ar fi declanşat o interesantă şi foarte utilă discuţie asupra acestei magistrale probleme. Şi spinoase, cutez a zice…

Nu a fost să fie.

Şi atunci mă întreb: dar la ce bun îşi fac mai tinerii noştri colegi studiile în Occident, dacă exclud din ecuaţia gândirii lor experienţa dură, tragică a părinţilor sub odiosul regim totalitarist?

Parcurgând cu mult interes acel text, mi-am zis că poate a fost provocat de un material semnat de Vitalie Sprânceană. Poate altul a fost imboldul… Oricum, în mintea mea s-a produs un declic şi anume: mi-am amintit de un studiu semnat cu ani în urmă de regretatul academician Leonid Ciomârtan şi publicat în revista „Sud-Est”. Era vorba despre stânga basarabeană din interbelic şi destinul ei ulterior, în cadrul RSSM.

Am cunoscut personalităţii marcante, şi scriitori şi oameni politici, care au pledat pentru idei de stânga, dar care s-au văzut fie marginalizaţi fie de-a dreptul împinşi spre autodistrugere.

Unul din aceştia a fost adevăratul luptător pentru demnitatea şi cultura naţională, plecatul prematur din viaţă, regretatul Anatolie