Dacă în lumea cosmopolită românească din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, obiceiul „ceaiului de la ora cinci” aducea cu sine o nobilă distincţie britanică, Caragiale este, neîndoios, personalitatea care îl consacră lingvistic.

Bănuiesc că este pentru prima dată când un prozator autohton impune spiritului public, într-un mod atât de pregnant, un anglicism. Obiceiul a dispărut cu vremea (englezii nici nu şi-l mai aduc astăzi aminte!), dar expresia s-a încetăţenit la noi sub aspect lingvistic. Iată, aşadar, primul paragraf din textul marelui comediograf: „Five o'clock pe englezeşte înseamnă ora cinci. În lumea mare, fiecare damă-şi hotărăşte o zi pe săptămână (jour fixe), când primeşte, la orele cinci după-amiază, vizite şi face musafirilor trataţie cu ceai; de aceea se mai zice şi five o'clock tea, adică pe româneşte ceaiul de la ora cinci”.

Poate nu toată lumea ştie, dar obiceiul ceaiului de la ora cinci (asocierea dintre servirea băuturii într-un cerc intim şi ora fixă) a fost impus în Anglia de Catarina de Bragança (1638-1705), infantă portugheză, fiica lui Ioan al IV-lea, devenită regină consoartă prin căsătoria cu Charles al II-lea. Tot ea a impus la curte marmelada, care acompania ceaiul, tutunul şi tacâmurile. Catarina nu a fost însă iubită de supuşi, pentru că era catolică, nici de soţ, din nepotriviri de tot felul, astfel că va abandona Anglia lăsând în urmă poate una din cele mai exotice şi profitabile zestre din istoria matrimonială precum şi obiceiurile mai sus pomenite. Cutia ei cu ceai de Bombai a rămas celebră, ca şi jeleul de portocale sau marmelada (din port. marmelo, gutuie). Peste aproape un secol, englezii vor deveni fanii vinului de Porto: vor negocia cu marchizul de Pombal drepturile de comercializare a licorii şi, astfel, va apărea în Europa prima zona rezervată cultivării preţiosului soi de struguri. Dar asta este o altă poves