Ceea ce se întâmplă la Buşteni, unde ultimele hale de producţie ale fabricii de hârtie au fost demolate acum cinci ani (şi, de atunci, acolo este un teren viran care a început să fie “deranjat” de utilaje doar acum două luni, fără ca nimeni să ştie ce se va construi), nu este un lucru neobişnuit pentru ţara asta, unde trecutul e o nebuloasă, viitorul – o himeră, iar prezentul – o învălmăşeală. Ca să ne limităm la Valea Prahovei, tot aşa au fost rase de pe faţa pământului fabricile de sticlă şi de postav şi tot asta vor păţi, nu am nicio îndoială, cele de bere şi de şamotă, toate de la Azuga. Vorbesc de fabricile vechi, cele înfiinţate înainte de 1900, ale căror clădiri şi utilaje reprezintă un excepţional patrimoniu industrial, de care cultura naţională şi turismul din această zonă ar fi avut mare nevoie. Cu fiecare zid demolat, se şterge o pagină din istoria acestor locuri, cu fiecare utilaj vândut ca fier vechi, se uită o vârstă din civilizaţia locului. Nimeni nu mai vrea să ştie că, mai bine de o sută de ani, prosperitatea celor două oraşe şi viaţa locuitorilor s-au bazat pe o industrie înfloritoare. Din motive pe care nu are rost să le detaliez aici, epoca aceea a luat sfârşit. Poate că, din punct de vedere economic, falimentul industriei de la Buşteni şi Azuga a fost un proces inevitabil, dar, uneori, inevitabilul mai depinde şi de oameni. În fine, industria a ajuns istorie… Dar de ce s-o uităm? De ce s-o omorâm a doua oară?

În comuna Vransko din Slovenia, se află un muzeu al motocicletei. În zonă, nu există vreo tradiţie industrială (nici vorbă de vreo fabrică de motociclete, de exemplu), ci doar un circuit de motocros. A fost de ajuns pentru ca cineva să aibă ideea de a înfiinţa un muzeu al motocicletei şi motociclismului. Şi l-a înfiinţat. El există şi este vizitat. Este un act de cultură care vorbeşte despre oameni, despre tehnică, despre viaţă, cr