Dispărut prematur în 1994, poetul George Almosnino a debutat în anii ’70 cu volumul Laguna (1971), urmat de Nisipuri mişcătoare (1979), Omul de la fereastră (1982) şi Poeme din fotoliul verde (1984 – toate la Cartea Românească). Ultimul volum, cu un titlu premonitor, Marea linişte, îi apare postum, la Editura Litera, în 1995. Poet de maximă discreţie şi retractilitate – atît în poezie, cît şi în propria-i viaţă –, George Almosnino a intrat, cum era de aşteptat, într-un con de umbră după 2000. În acest context, Editura Paralela 45 face un gest de recuperare care trebuia de mult făcut, publicînd o antologie de autor, Fotoliul verde (antologie de poezie, 1971-1995), ediţie îngrijită de Nora Iuga (soţia poetului), care semnează şi un tulburător text evocator (Nino), la finalul cărţii. Antologia are o prefaţă pertinentă semnată de Eugen Negrici („Strania voluptate a subestimării“, text ce face parte din volumul în pregătire Literatura română sub comunism II), o postfaţă de Gheorghe Grigurcu şi un mic text semnat de Constanţa Buzea (Către Nino, datat 24 noiembrie 1999).
Venit după generaţia „glamour“ a anilor ’60 – a poeziei metafizice, oraculare – care a ocupat prim-planul peisajului literar al epocii, poetul George Almosnino – coleg de generaţie şi prieten cu Constantin Abăluţă şi Virgil Mazilescu –, se dovedeşte astăzi, la (re)lectură, de o modernitate mai vie şi mai reală decît şaizeciştii (folosesc aici departajările generaţioniste la modul strict operaţional). Aşa cum bine observă Eugen Negrici în „Cuvînt-înainte“, George Almosnino practică o poezie „de stare“, iar nu „de sens“, o poezie care mizează pe ritm şi sintaxă, pe anumite repetiţii de imagini şi de structuri sintactice, iar nu pe noţional, metaforă, sens: „(Criticii de întîmpinare, n.m.) nu şi-au dat seama sau pur şi simplu pe atunci nu ştiau că poate fiinţa o specie de limbaj poetic care co
