Continuînd reflecţiile din numărul trecut al revistei, aş reîncepe de unde m-am oprit, constatînd că apropierea României interbelice de cel deal III-lea Reich nu poate căpăta doar explicaţii conjuncturale şi oportuniste. Trebuia să existe un soi de afinitate mai profund ancorată în tradiţia gîndirii politice, în cea culturală şi în cea statală a României unificate. Indiferent de ce alte filoane vor mai fi depistate în acest sens şi dincolo de mereu invocatele origini germane ale noii dinastii româneşti – Hohenzollern-Sigmaringen –, menţionarea rusofobiei printre aceste cauze nu poate fi trecută cu vederea.

Care să fi fost originea aversiunii faţă de ruşi a regelui Carol I, care s-a manifestat politic în conjuncţie cu planurile bismarckiene privitoare la sud-estul Europei? După Elena Văcărescu, înalt personaj care frecventa cercurile familiei regale, „pentru această răpire a Basarabiei [de la sfîrşitul Războiului de Independenţă – n.m.] în sufletul Regelui Carol rămase o neîmpăcată mînie faţă de ruşi. De atunci începu să-i urască. Această mînie influenţă tendinţele politicii sale. După 1877, cea mai mică aluzie la Rusia îi stîrnea cuvinte vehemente şi asigurarea că nu va mai putea accepta niciodată nimic din partea acestei naţii“ (Din amintirile Elencuţei Văcărescu, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, traducere de Măriuca Vulcănescu şi Ioana Fălcoianu, pp. 22-23). Nu este de mirare, ţinînd seama de aceste precedente, că România a aderat – din motive de securitate – la Tripla Alianţă (în 1883), în pofida interesului major faţă de Transilvania şi faţă de Bucovina, care făceau parte pe atunci, cum se ştie, din Imperiul Austro-Ungar, şi nici că abia cu puţin înaintea decesului primului rege al României s-a putut perfecta apropierea Micii Românii de Tripla Înţelegere.

Linia apropierii politice de puterile central- europene, inaugurată în vremea l