Muzicianul, despre care Yehudi Menuhin spunea că este cel mai bun violonist pe care a avut vreodată şansa să-l asculte, a cântat miercuri seară, pe scena Sălii Palatului, Concertul nr. 2 de Prokofiev.
Vadim Repin are 42 de ani, cântă la vioară de la 5 ani, iar la 11 ani începea să ia primele medalii de aur la competiţii internaţionale. Iese de la repetiţii (care s-au prelungit cu vreo două ore) zâmbind şi cărând pe umăr, într-o cutie neagră, vioara Guarneri del Gesù, din 1743.
Cunoaşteţi de mult timp concertul. Cât timp vă ia să-l repetaţi?
Depinde. Pot fi cinci repetiţii sau doar una singură. Nu poţi avea niciodată destul timp. Lucrăm la aceleaşi concerte 20-30 de ani, şi tot ne gândim „Am nevoie de mai mult timp“. E normal, aşa e viaţa. Nu atingi niciodată momentul în care să zici „Aa, gata, am terminat cu treaba asta.“ Şi ăsta e un lucru pozitiv.
Odată terminată repetiţia finală, aveţi certitudinea că muzica va suna la fel şi seara, în timpul concertului?
Nu neapărat. Asta e frumuseţea muzicii live, că nu ştii niciodată. Pentru că mai intervin şi publicul, şi atmosfera din sală. Nu ştii cât de emoţionată o să fie lumea: tu, instrumentistul care cântă la oboi, dirijorul sau unul dintre violoncelişti. (râde) Deci, până la urmă, totul e o surpriză. Sperăm că va fi un concert frumos şi repetăm ca să creăm libertatea în interpretare. Aşa ai un dialog pe scenă, nu un simplu cântat împreună.
Şi totuşi, partitura este dată. Câtă libertate poate exista într-un concert?
O grămadă! Dar e foarte greu de explicat. E vorba de ritm; nu poţi calcula o notă în milisecunde. De fapt, o poţi face, cu ajutorul unui aparat, dar n-o poţi reproduce într-o formă logică, încărcată emoţional. Deci totul se întâmplă în momentul respectiv, pe scenă. Însă nu ştiu cum să exprim asta în cuvinte. Este vorba de libe
