Cu Amurgul zeilor, Wagner ne spune povestea timpului în care locuim. Firul laitmotivelor expuse linear de cele trei ursitoare reaminteşte toată muzica primelor trei opere ale Tetralogiei, liant între prezent şi trecut.

Articol semnat de Sabina Ulubeanu

Caracterizarea melodică a lui Siegfried, expusă sumbru, permanent în tonalitate minoră, ne proiectează în viitorul tragic al eroului. Iar în finalul primei scene, unisonul. Un paradoxal, dar logic unison, Cele trei Norne cântă într-un singur glas, căci atunci când timpul se rupe, memoria se şterge şi lipsa conflictului creează uitarea, lipsa vibraţiei: moartea lumii aşa cum o ştiam. Este poate cel mai interiorizat şi mai tragic moment al „Ring-ului”, acela în care, din punct de vedere muzical, Wagner îşi încalcă complexa concepţie armonică şi îşi esenţializează discursul. Nu este prima apariţie a unisonului în Tetralogie, nici ultima, dar forţa expresivă a vocilor unificate continuă schimbarea de paradigmă anunţată în Siegfried şi desăvârşită în Götterdämmerung: identitatea puternică a lumii terestre în absenţa zeilor.

Momente-cheie

Eroii wagnerieni ne pot părea supuşi voinţei unui compozitor suveran, ce controlează toate aspectele operei sale, de la libret şi muzică până la înscenare. Mai greu se observă delicateţea unui creator ce umanizează zeităţile şi glorifică tandru muritorii, empatia sa şi grija pentru fiecare caracterizare, explicaţiile pentru public venite sub forma leimotivelor pregnant expuse în momentele-cheie, confortul indus de momentele de tutti, captarea atenţiei în cele camerale. Am înţeles încă o dată toate acestea prin extraordinara şansă de a îl vedea dirijând pe Marek Janowski. Acest sentiment de plenitudine nu s-ar fi realizat fără minunaţii solişti care au călătorit împreună cu Marek Janowski prin Inelul Nibelungului.

Sea