Când, în toamna anului trecut, peste 6.000 de oameni s-au ridicat la Bârlad împotriva exploatării gazelor de şist, opinia publică a privit cu stupoare imaginile de la televizor şi relatările din ziare şi de pe Internet.
6.000 de oameni la Bârlad, la o demonstraţie? 6.000 de oameni nu se mai strânseseră de multă vreme, nici măcar la marşurile anemice - cu scoatere din producţie, sandvişuri şi excursie gratuită în Capitală - ale marilor centrale sindicale. 6.000 de oameni nu adunaseră, la Bucureşti, iarna trecută, toate televiziunile şi toţi banii investiţi de sforarii din spatele actualei puteri, pentru a da jos Guvernul Boc. 6.000 de oameni era, în anii din urmă, un record, chiar şi pentru festivalul FânFest, avanpostul cu iz hippy al protestatarilor împotriva exploatării cu cianuri de la Roşia Montană, care nu aveau, toţi, o agendă strict ecologistă. La Bârlad, însă, în 2012 şi 2013, 6.000 de oameni ieşeau în stradă ca să-şi ferească oraşul şi împrejurimile lui de pericolele exploatărilor prin metoda fracturării hidraulice. Exemplul Bârladului a fost un prim semnal că, în cazul unor mize importante, cultura protestului veritabil poate prinde din nou rădăcini într-o Românie obosită să-şi mai apere drepturile în faţa nestăpânitei nesimţiri şi corupţii a clasei politice şi a lăcomiei mediului de afaceri. Ultimele săptămâni au demonstrat, într-adevăr, că Bârladul nu e un caz singular. Începute timid, la Cluj şi la Bucureşti, protestele declanşate de depunerea la Parlament a legii "cu dedicaţie", care ar urma să faciliteze exploatarea aurului de la Roşia Montană, au reuşit să aducă în stradă zeci de mii de persoane, cele mai mari cifre de la fenomenul Piaţa Universităţii din 1990. Clujul a fost mereu în fruntea luptei pentru salvarea Roşiei Montane. O mână de tineri dezinhibaţi şi entuziaşti ţin piept, de ani de zile, propagandei RMGC şi lob
