Refugii estivale (7)

Spuneam că, în acel august al anului 1971, mă simţeam nespus de bine la Mamaia, mai bine ca oricând. Nu eram pentru prima dată în această staţiune, dar acum o priveam cu alţi ochi. Mă mărisem (aveam 13 ani şi câteva luni) şi percepeam lucrurile altfel, începeam să înţeleg pe ce lume mă aflu. Plecam în fiecare zi însoţit de ai mei la plajă, dis-de-dimineaţă, să „prindem”, odată cu răsăritul soarelui, ultravioletele, dar şi „aerosolii”, despre care zicea mama (care le ştia pe toate, că doar d-aia era ea om mare, nu?) că îmi fac nespus de bine la gât, unde avusesem niscaiva probleme. Aerosolii, adică briza aceea binefăcătoare adiind dinspre largul mării, răcoroasă şi îmbibată cu sare şi iod, mirosind a alge, a scoici şi a nisip, un parfum sublim, inefabil, care mi s-a fixat definitiv în memoria olfactivă. Şi pe care briză trebuia s-o inhalez dimineaţa şi în amurg, preţ de 2-3 ceasuri… Nu ştiu cât de bine mi-a făcut ea la gât, dar, în acele preumblări pe malul mării, am fost martorul celor mai frumoase răsărituri şi apusuri de soare din viaţa mea…

În urmă cu vreo doi ani, îmi fuseseră scoase amigdalele, în urma unei prelungite infecţii de gâlci care nu mă mai slăbea. Excepţionalul medic orelist ploieştean, regretatul Gheorghe Romaşcanu, al cărui client fidel eram din fragedă pruncie (din pricina sensibilităţii mele la nas, gât şi urechi), a hotărât, după îndelungi ezitări, să procedeze la extirparea sus-pomenitelor glande, care-mi făceau viaţa un calvar cu ocazia fiecărei banale răceli, deşi nu era de acord cu asta, spunându-mi nu o dată, că ele au fost „montate” acolo nu întâmplător, însă, din cauza infecţiei permanente, riscam să fac un reumatism cardiac. Aşa că, s-a salvat inima şi s-au sacrificat amigdalele iar problemele mele otorinolaringologice (îmi plăcea la nebunie cum suna cuvântul ăsta şi, ori de câte ori mi se ivea prilejul