Afară e toamnă.
O toamnă ca toate toamnele în care l-am iubit pe Alexandru, când pe trupul meu se amestecau vântul şi atingerile lui, în care ploaia măruntă şi rece devenea sărutarea lui caldă. L-am iubit aşa cum iubesc toamna. Atunci, demult, după atâta tăcere apăsătoare din viaţa mea, care începuse să mă scoată din sărite, după ce mă săturasem până peste cap să mă mai prefac stăpână pe situaţie şi îngropată în muncă, după nişte ani de singurătate şi aşteptări, l-am întâlnit pe el şi s-a auzit iar râsul meu, ca o avalanşă care umplea toate cotloanele casei. Atunci, dacă deschideam orice sertar, printre ciorapii mei coloraţi şi eşarfele de domnişoară, îşi făcuse cuib şi iubirea, iubirea mea pentru Alexandru.
În primele zile ale relaţiei noastre îmi ziceam că nu va dura, credeam că e doar o iluzie, ca toate celelalte, şi eram speriată nevoie-mare, că voi ajunge în aceeaşi situaţie. Mi se întâmplase de atâtea ori înainte să fiu minţită, dezamăgită, înşelată, toate relaţiile mele de până atunci se terminaseră brusc şi prost, lăsând în mine nişte răni adânci. De cele mai multe ori, bărbaţii din viaţa mea plecau, de obicei fără prea multe cuvinte şi fără explicaţii, iar eu rămâneam doar cu aşteptarea, cu care mă hrăneam şi îmi umpleam timpul. Ca să pot merge mai departe, după câte o despărţire, îmi repetam mereu că în viaţă, mai mult decât orice, e important să aştepţi, că cele mai bune lucruri se întâmplă numai atunci când închizi ochii şi iubeşti pe cineva atât de tare până te doare, oricât de departe ar fi acea persoană, pentru că numai atunci când arzi pe dinăuntru ca o torţă, numai atunci poţi spune că trăieşti. De la unii aşteptam un simplu telefon, de la alţii o urare de sărbători, iar pe unii îi aşteptam total, să se întoarcă la mine şi să reluăm de unde rămăseserăm.
Dar el era altfel, el nu era ca ceilalţi. El îmi spunea mereu că nu v
